
Nu-i vreun secret că regimul comunist a fost prăvălit asupra României direct de la Kremlin, prin totala neglijare a voinţei cetăţenilor români. Alegerile din noiembrie 1946, în adevăr pierdute drastic de către comunişti, exprimau inechivoc neîncrederea societăţii în monstruozitatea ideologico-politică brevetată de către sovietici. Atitudinea avea motivaţii dintre cele mai profunde, câtă vreme comunismul, cum judicios remarcă istoricul american Keith Hitchins „anunţa că epoca modernă a istoriei României, care începuse cu slăbirea legăturilor cu Răsăritul şi deschiderea către Apus, luase sfârşit”. Lăsând la o parte abstractele semnificaţii ideologice şi geo-strategice, situaţia în care se găsea ţara la jumătatea anilor 40 prefigura consecinţe dintre cele mai concrete/îngrijorătoare cu impact la nivel individual, familial şi comunitar.Într-o asemenea atmosferă, impregnată cu teamă şi derută, societatea a reacţionat raliindu-se „forţelor” interesate de menţinerea României pe ruta de evoluţie european-occidentală. Cu deosebire românii conexau reversibilitatea procesului comunizarii, de „venirea americanilor”, iar în plan intern monarhia şi Regele Mihai erau percepuţi ca principala opţiune de legătură şi dialog cu lumea liberă. Lucru firesc, fie şi dacă ne amintim că începând din 1866 monarhia constituţională fusese unul dintre factorii determinanţi ai modernizarii României, în înţelesul european al conceptului. Pe de altă parte, tânărul Rege Mihai era beneficiarul unor certe sentimente de preţuire/solidaritate concentrate mai ales în rândul generaţiilor tinere. Când în noaptea de 2 ianuarie 1948 pleca în exil, unul dintre soldaţii trupelor de Securitate aflate în Gara Sinaia privea în urma Suveranului cu obrajii înlăcrimaţi. „Peronul era gol, cu excepţia a două rânduri de ofiţeri care străjuiau calea până la vagonul regal. Dar ei nu se aflau acolo pentru a ne da onorul. Stăteau cu spatele la noi, astfel încât nu ne puteau vedea. Totuşi, în momentul în care ne-am urcat în vagon, unul dintre ei a întors capul spre mine. I-am văzut chipul, timp de câteva secunde. Plângea ca un copil…”
De altfel, importanta Sa popularitate, deosebit de incomodă pentru noul regim, avea să-l şi transforme pe Mihai I în ţintă principală pentru imunda propagandă comunistă. Partidul avea nevoie vitală ca, la nivelul cunoaşterii publice, Regele să devină cât mai curând posibil un înfricoşător „duşman al poporului”. Pentru împlinirea acestui obiectiv, regimul comunist a utilizat resurse semnificative: mediatice (ziare, radiou, televiziune etc), dar mai ales sistemul de educaţie şcolară. Elocvent, pentru furibunda operaţiune de demolare a simbolurilor regalităţii româneşti, este un anume episod pe care-l rememorează istoricul Florin Constantiniu. Revenit la şcoală în ianuarie 1948, la câteva zile după abdicarea forţată a Regelui, elevul de liceu, Florin Constantiniu, avea să participe, la iniţiativa dascălului de istorie, la o scenă „ritualică” neaşteptată, un fel de asasinat simbolico-public al lui Mihai I. „Urmând evident, o dispoziţie a ministerului, în prima oră după vacanţa de Crăciun, ne-a cerut să rupem fiecare elev pagina din manual, unde se afla portretul Regelui Mihai I şi să i-o aducem – ne striga după catalog – la catedră”.
Pe fond, campania diabolizării Regelui Mihai, susţinută prin mijloacele educaţiei şcolare, cu începere din 1948 şi până în 1989, s-a bazat pe construcţia şi difuzarea a două categorii de imagini-stereotip, puternic deformate. Mihai I a fost înfăţişat publicului şcolar din România în ingrata postură de „exploatator şef” al „poporului muncitor” sau, în varianta extinsă, de exploatator al întregului popor român. „După eliberarea ţării noastre de către vitezele Armate Sovietice, au mai rămas la conducere unii duşmani ai poporului. (…) În fruntea acestor duşmani se găsea regele, care avea cele mai mari moşii şi cele mai multe fabrici. El voia să rămână mai departe la conducerea ţării, pentru ca astfel să poată să strângă tot mai multe bogăţii şi să asuprească pe cei ce munceau”. (Manual de Istorie pentru clasa a IV – a, 1955)
Cea de-a doua ipostază în care popaganda comunistă îl plasa pe Regele Mihai era aceea de autor al actului, voluntar şi atemporal, de trădare a intereselor României (naţionale, politice şi economice). „Urând cuceririle oamenilor muncii, monarhia a devenit stâlpul reacţiunii, strângând în jurul său toate forţele reacţionare dinăuntru şi stabilind legături cu cercurile imperialiste din Occident. Acestora le-a cerut chiar să intervină în treburile interne ale României şi să răstoarne regimul democrat-popular”. (Manual de istorie pentru clasa a XI – a, 1960)
Urmarea aproape firească a acestui intensiv şi exhaustiv demers propagandistic, a constat în pervertirea radicală a percepţiei asupra personalităţii Regelui Mihai şi, în general, asupra chestiunii monarhiei româneşti. Către finalul perioadei comuniste, imaginea Regelui de altădată – respectat, preţuit, iubit – era substituită cu respingătoarea imagine a Regelui „exploatator”, „călău”, „trădător”. În fapt, răul fusese produs în toată complexitatea sa. Dincolo de reconstrucţia, nocivă în sine, a memoriei colective, a unui tip de percepţie, în perioada post-89 România a fost înstrăinată de opţiunea regală, care ar fi putut facilita depăşirea traumei comuniste şi consecutiv o mult dorită reîntoarcere la normalitate. Observăm, aşadar, că în România, comunismul nu a malformat/distrus numai destine individuale, familii, întregi grupuri sociale. La fel de grav, regimul comunist a compromis, pentru intervale cel puţin medii, tradiţii, mentalităţi, idei, instituţii, între acestea numărându-se monarhia constituţională parlamentară. În fapt, conştientizarea acestor realităţi-handicap, într-o arie socială cât mai extinsă, s-ar putea dovedi un travaliu necesar, în măsură să permită depăşirea câtorva dintre sechelele aparent insurmontabile ale României de azi (politice, economice, civice şi mai ales morale).