Evanghelia după Matei: capitolele 25 şi 26Capitolul 25
– Pilda celor zece fecioare –
1. “A cerului Împărăţie, / Iată că poate ca să fie
Asemeni cu zece fecioare, / Cari candele au fiecare.
Când a fost timpul potrivit, / Cu candele au ieşit,
Toate, în calea mirelui – / Deci, în întâmpinarea lui.
2. Din ele – cinci – nechibzuite / Au fost. Astfel, foarte zorite,
3. Când candelele şi-au luat, / De untdelemn, ele-au uitat.
4. Cele-nţelepte, când plecară / Cu candelele, îşi luară
Rezerve de ulei, cu ele. / 5. Mirele-ntârzia, iar ele,
Într-un târziu, au adormit. / 6. În miez de noapte-au auzit
Un glas puternic ce-a strigat: / “Mirele s-a apropiat!
Ieşiţi-i în întâmpinare!” / 7. Ele, atunci, care de care,
Cu candelele, au vrut, toate, / Să fugă. Dar, că nu se poate,
Fecioarele nechibzuite / Au constatat, căci pe sfârşite
Era în, candelele lor, / 8. Uleiul. Înţeleptelor,
Ele le-au spus: “Noi căutăm, / Puţin ulei, să căpătăm.
De-aceea, daţi-ne şi nouă / Din untdelemn!” “De vă dăm vouă”,
9. Răspunseră cele rugate, / “Fără ulei, rămânem toate,
Căci n-o să mai avem nici noi, / Dar nu-i destul nici pentru voi.
Deci, nu vă dăm, ci să-ncercaţi / Să mergeţi să vă cumpăraţi!”
10. După ulei, ele-au pornit, / Dar mirele a şi sosit,
Iar cele cari l-au aşteptat, / Cu el, la nuntă, au intrat
Şi uşa-n urma lor, s-a-nchis. / 11. Fecioarele plecate-au zis,
Când cu ulei au revenit / Şi uşa-nchisă au găsit:
“Doamne, şi noi te-am aşteptat! / Deschide-ne!” Dar n-au intrat,
12. Căci uşa nu s-a mai deschis. / “Nu vă cunosc!” – mirele-a zis.
13. Vegheaţi mereu! Atenţi să fiţi, / Că ceasul zilei nu îl ştiţi,
Când va veni, cu slava Lui, / La voi, iar, Fiul omului!”
– Pilda talanţilor –
14. “A cerului Împărăţie / Asemănată o să fie,
Cu un om care a plecat / În altă ţară. Şi-a chemat
Robii, şi-apoi, le-a împărţit / Averea sa. A dăruit,
15. Întâi – talanţi – cinci, unuia; / Iar doi îi dete altuia.
Doar un talant, numai, i-a dat / Unui alt rob, şi a plecat.
16. Cel care cinci bani a primit, / Repede foarte, i-a-nmulţit,
Făcând negoţ. A câştigat / Alţi cinci talanţi. Cel ce-a luat
17. Doar doi, şi el s-a străduit, / Şi-alţi doi talanţi a dobândit.
18. Robul care a capătat / Doar unul, iute l-a-ngropat.
19. A trecut multă vreme-n zbor, / Când iată că stăpânul lor,
S-a-ntors şi – după învoială – / Ceru, robilor, socoteală.
20. Cel care cinci bani a primit, / Cu încă cinci a mai venit.
Pe toţi, pe masă, el i-a pus / Şi-apoi stăpânului i-a spus:
“Doamne, cinci mi-ai încredinţat. / Eu, încă cinci, am câştigat.”
21. “Bine, rob bun şi credincios” – / Zise stăpânul bucuros –
“Puţine lucruri ai păzit, / Dar credincios te-ai dovedit.
De-aceea, fi-vei înălţat / Şi peste multe aşezat.
Intră în bucuria mea! – / Acolo, loc, tu vei avea.”
22. Cel care doi bani a primit, / Cu încă doi a mai venit.
Pe toţi, pe masă, el i-a pus / Şi-apoi stăpânului i-a spus:
“Doamne, doi mi-ai încredinţat. / Eu, încă doi, am câştigat.”
23.“Bine, rob bun şi credincios” – / Zise stăpânul bucuros –
“Puţine lucruri ai păzit, / Dar credincios te-ai dovedit.
De-aceea, fi-vei înălţat / Şi peste multe aşezat.
Intră în bucuria mea! – / Acolo, loc, tu vei avea.”
24. Cel care-un ban doar a primit, / Cu-acel talant a revenit
Şi-a zis: “Doamne, eu am văzut / Că eşti om aspru. Am ştitut
Că seceri, dar n-ai semănat, / Şi strângi făr’ să fi vânturat.
25.De teamă – căci fricos eu sînt – / Ţi-am ascuns banul în pământ.
Iată-l aici! Ia ce-i al tău!” / 26. “Rob leneş şi viclean şi rău!” –
I-a spus stăpânul, supărat – / “Că secer şi n-am semănat,
Strâng făr’ să vântur, ai ştiut! / Dar dacă spui că te-ai temut,
Atunci, de ce n-ai înmulţit / Banul, pe care l-ai primit!?
27. Trebuia, la zarafi, să-l dai / Şi astfel, un câştig aveai,
Iar eu – când aş fi revenit – / Cu o dobândă-aş fi primit,
28. Ce e al meu. Să îi luaţi / Talantul, şi-apoi să îl daţi
Celui cari zece talanţi are! / 29. Căci voi să ştiţi: acelui care
Avut e, o să i se dea / Să aibă-n plus. O să se ia
Totul, de la acel ce n-are – / Chiar şi puţinul ce îl are.
30. Luaţi-l, pe-acest rob netrebnic, / Rob ce s-a dovedit nevrednic!
Din faţa mea, doresc să piară! / Să fie aruncat afară,
În negura plânsetelor / Şi în scrâşnirea dinţilor!”
– Judecata viitoare –
31. “Atunci, când Fiul omului – / Încununat de slava Lui,
De îngerii Săi însoţit – / Va fi, din nou, la voi, sosit,
Va sta pe jilţul slavei Sale – / Pe tronul Său. Atuncea ale
32. Pământului neamuri vor sta / În faţă-I. El le va sorta,
Aşa cum un păstor desparte, / Din capre, oile. De-o parte,
33. La dreapta Sa – al oilor, / Loc, o să fie. Caprelor,
La stânga, loc, o să le dea. / 34. Când va sfârşi alegerea,
Celor, în dreapta Lui aflaţi, / Le-a spune: “Binecuvântaţi
Ai Tatălui Meu, hai, veniţi, / Căci trebuie să moşteniţi
Împărăţia, pregătită, / De când e lumea întocmită.
35.Flămând eram şi voi Mi-aţi dat / Ca să mănânc. Când, însetat
Am fost, voi Mi-aţi dat de băut. / Că sunt străin, voi M-aţi văzut
Şi-atunci, în casă M-aţi primit. / 36. Când am fost gol, M-aţi învelit;
Am fost bolnav, M-aţi căutat, / Iar când eram întemniţat,
Ştiaţi, la Mine, să veniţi.” / 37. Atuncea, cei neprihăniţi
Îi vor răspunde: “Doamne, când / Te-am văzut, oare, noi, flămând?
Şi de mâncare, când Ţi-am dat? / Sau, când ai fost Tu, însetat,
Şi când Ţi-am dat noi, de băut? / 38. Străin, când oare, Te-am văzut,
Şi Te-am primit? Când s-a-ntâmplat, / Ca noi, să Te fi îmbrăcat?
39. Bolnav, şi-ntemniţat apoi, / Când Te-am văzut, pe Tine, noi?
Şi când, oare, Te-am căutat?” / 40. El le va spune, imediat:
“Când ăstora mici fraţi ai Mei – / Neînsemnaţi, şterşi, mărunţei –
Aceste lucruri, le-aţi făcut, / Atuncea – trebuie ştiut –
Că nu le-aţi făcut lor, ci Mie!” / 41. Către acei care-au să fie
La stânga, zice-va: “Plecaţi – / Voi – de la Mine, blestemaţi!
Locul pe care îl aveţi, / E-n focul veşnic! Vă duceţi!
L-am pregătit diavolului, / Vouă şi îngerilor lui!
42. Am fost flămând, dar nu Mi-aţi dat, / Nemernicilor, de mâncat!
Sete Mi-a fost, dar n-aţi văzut – / Nimic nu Mi-aţi dat de băut!
43.Am fost străin – nu M-aţi primit! / Eram gol – nu M-aţi învelit!
Bolnav am fost şi-ntemniţat – / Voi, însă, nu M-aţi căutat!”
44. Ei vor răspunde-atuncea: “Când / Te-am văzut, Doamne, noi, flămând,
Străin, gol, sau întemniţat? / Sau când ai fost Tu, însetat?
Şi oare, când nu Te-am slujit?” / 45. “De câte ori n-aţi săvârşit
Acestea, pentru ai Mei fraţi, / Micuţi şi foarte ne-nsemnaţi” –
El le va spune – “căci n-aţi vrut, / Voi, Mie, nu Mi le-aţi făcut!”
46. Aceştia fi-vor pedepsiţi / În veci, iar cei neprihăniţi,
Din viaţa lor vremelnică, / Vor trece-n viaţa veşnică.”
Capitolul 26
– Sfãtuirea împotriva lui Iisus –
1. Dupã ce-a isprãvit, Iisus, / Discipolilor Săi, le-a spus:
2. “Doar peste două zile, noi / Vom ţine Paştele. Apoi –
Pentru că timpul s-a-mplinit – / El, Fiul, fi-va răstignit.”
3. Atuncea, preoţii cei mari, / Bătrâni din sfat şi cărturari,
În curtea marelui preot, / S-au adunat, de peste tot –
Din întregul Ierusalim. / 4. “Caiafa! Să ne sfãtuim!” –
I-au zis, căci era preot mare. / S-au înţeles să Îl omoare.
Din vorbe, vrut-au să-I întindă / Un laţ, cu vicleşug să-L prindă.
5. Au hotărât a face toate, / Chiar după Paşte. “Nu se poate” –
Şi-au zis – “acum, să-L arestăm, / Căci trebuie ca să păstrăm
Calmul, în timpul Paştelor, / Spre liniştea noroadelor.
Să treacă praznicul, şi-apoi, / Vom pune mâna, pe El, noi!”
– Mirul turnat pe capul lui Iisus –
6. Iisus, la Simon, locuia – / Leprosul – în Betania.
7. Era la masă aşezat / Iisus, când s-a apropiat
Femeia, de scaunul Lui, / Ducând pe vârful capului,
Un vas de alabastru, plin / Cu un mir scump şi foarte fin,
Plin de miresme. A lăsat / Jos vasul şi-apoi a turnat
Mirul, pe capul lui Iisus. / 8. Atuncea, ucenici-au spus:
“Ce rost, astă risipă, are, / Când noi, pe acest mir, pe care,
Pe capul Tău, ea l-a turnat, / 9. Vânzându-l scump, am fi luat
Mulţi bani, să-i dăm săracilor?” / 10. El zise ucenicilor:
“De ce îi faceţi supărare, / Femeii ăsteia, voi, oare,
Când, un frumos gest, a făcut? / 11. Pe cei săraci, voi i-aţi avut
Şi îi aveţi cu voi, mereu. / Pe Mine, însă, vă spun Eu,
Nu-ntotdeauna Mă aveţi. / 12. Acuma, dacă să ştiţi vreţi,
Aflaţi că ea n-a risipit / Mirul, ci doar M-a pregătit,
Pe Mine, pentru-ngropăciune. / 13. Încă ceva am a vă spune:
Oriunde, propovăduită / E Evanghelia, vestită
Va fi şi fapta ce-a făcut / Femeia, precum aţi văzut.”
– Vânzarea lui Iisus –
14. Din ucenici, din doisprezece, / Unul grăbit a fost să plece,
La preoţi, căci iubea mult banul. / Era Iuda Iscarioteanul,
Discipolul care s-a dus, / 15. La preoţii cei mari, şi-a spus:
“Cât, oare, aţi putea să-mi daţi, / De vă ajut să-L înhăţaţi,
Pe-acest Iisus? Ce-am de primit?” / Atuncea, ei i-au cântărit
Treizeci de-arginþi. El i-a luat / 16. Şi-apoi, mereu, a căutat
Prilej, ca pe Învăţător, / Să-L poată da pe mâna lor.
– Descoperirea vânzătorului –
17. Când praznicul a început, / Toţi ucenici-ndat’ au vrut
Ca să Îi pună o-ntrebare: / “Ne spune, unde ai vrea, oare,
Să stai la masa Paştelor, / În praznicul Azimelor?”
18. El zise: “Mergeţi în cetate / Căci gata sunt, acolo, toate.
Un om anume-o să-ntâlniţi, / Căruia, astfel, să-i vorbiţi:
“Învăţătorul nostru vine / Aici, şi ne-a trimis la tine,
Să-ţi spunem: “Iată, vremea Mea / Se-apropie. Acum, aş vrea,
În casa ta să mă aşez, / Ca Paştele să le serbez,
Cu ucenicii.” Ei s-au dus / 19. Şi au făcut tot ce le-a spus,
Căci Paştele le-au pregătit. / 20. Când înserarea a venit,
Iisus, în casă, a intrat / Şi cu cei doisprezece-a stat,
În jurul mesei. El, apoi, / 21. Le zise: “Unul, dintre voi,
O să Mă vândă”. S-au speriat, / 22. Atuncea, toţi şi-au întrebat,
Voind să ştie fiecare: / “Doamne, nu-s eu acela, oare?”
23. Privind în jurul Său, Iisus / Le-a zâmbit blând şi-apoi le-a spus:
“Cel ce cu mine va întinde / Mâna în strachină, Mă vinde.
24. Să ştiţi că Fiul omului – / Cum este scris – pe drumul Lui,
Va merge, către al Lui ţel. / Dar vai va fi de omu-acel,
Prin care, El este vândut! / Mai bine, nu s-ar fi născut!”
25. Iuda a-ntins, cu El, iar când, / “Sunt eu, cel care-am să te vând?”,
L-a întrebat uimit, Iisus, / “Da, vânzătorule!”, i-a spus.
– Cina cea de taină –
26. Iisus, o pâine, a luat; / După ce-a binecuvântat,
A frânt-o în bucăţi mai mici, / Pe care-apoi, la ucenici,
Le-a dat, spunându-le: “Luaţi / Pâinea aceasta, şi-o mâncaţi.
Acesta este trupul Meu.” / 27. Luând cupa, Lui Dumnezeu,
I-a mulţumit şi-apoi, le-a dat-o. / Când ucenicii au luat-o,
“Beţi toţi din ea” – le-a zis Iisus – / 28. “E al Meu sânge. El e pus,
Să întărească, pe pământ, / Acuma, noul legământ.
Se varsă, pentru mulţi, spre-a lor / Iertare, a păcatelor.
29. Din rodul viţei, n-am să beau, / Până atunci când am să stau,
La Tatăl, în Împărăţie. / Când acea zi are să vie,
Vinul cel nou, Eu îl voi bea, / Cu voi, şezând alăturea.”
– Iisus înştiinţează pe ucenicii Săi –
30. După ce masa au sfârşit, / Cântul de Paşti, obişnuit,
Cu toţii l-au cântat în cor. / Spre muntele Măslinilor,
31. Plecară-apoi. Ajungând sus, / În vârf de munte, Domnu-a spus:
“Iată, vreau să vă dau de ştire, / Că pricină, de poticnire –
În mine – toţi o să găsiţi, / În astă noapte. Căci, să ştiţi,
E scris: “Păstorul Îl voi bate / Şi risipite vor fi toate
Oile turmei”. Dar apoi, / 32. Voi învia şi merge-voi,
‘Naintea voastră-n Galileia.” / 33. Petru a spus: “Chiar când aceia,
Cari sunt aflaţi cu noi, aici” – / Şi-a arătat spre ucenici –
“Se-mpiedică, n-am să-Ţi găsesc / Motive, să mă poticnesc!”
34. Iisus i-a zis: “Adevărat / Îţi spun, că nu va fi cântat
Cocoşul – chiar în noaptea asta – / Şi-atunci, când va veni năpasta,
Ai să te lepezi, de trei ori, / Chiar tu, de Mine, pânã-n zori.”
35. Petru răspunse: “Şi să mor, / Tot nu mă leapăd! Trădător,
Nu sunt, şi ştii aceasta, bine! / Nu mă voi leapăda de Tine!”
Toţi ucenici-au spus la fel, / Că nu se leapăda de El.
– Ghetsimani –
36. S-au dus într-un loc îngrădit, / Ce Ghetsimani era numit.
Acolo-a zis Iisus: “Vegheaţi! / Plec să Mă rog! Voi aşteptaţi!”
37. Luă pe Petru – dintre ei – / Şi pe fiii lui Zebedei.
Mâhnit, El S-a simţit deodatã, / Iar către cei trei zise: “Iată
38. Că sufletu-Mi e obosit … / De întristare e lovit…
Abia poate săo mai poarte, / Căci întristarea e de moarte.
Rămâneţi să vegheaţi, cu Mine, / Şi poate-am să Mă simt mai bine.”
39. Apoi, puţin, S-a-ndepărtat, / S-a prăbuşit şi S-a rugat:
“Tată, iată a Mea dorinţă: / Te rog, dacă e cu putinţă,
Îndepărtează ăst pahar, / Ce Mi-a fost dat, de Mine; dar,
Nu vrerea-Mi fie-nfăptuită, / Ci voia-Ţi, vreau a fi-mplinită.”
40. Când rugăciunea Şi-a sfârşit, / Pe ucenici, El i-a găsit
Dormind. “Ce! N-aţi putut să staţi, / Un ceas, cu Mine, să vegheaţi!” –
I-a zis lui Petru; iar apoi, / 41. “Vegheaţi! Rugaţi-vă şi voi!” –
Le spuse – “Ca să nu cădeţi / În vreo ispită, căci vedeţi
Că duhu-i plin de râvnă, iar / Carnea-i neputincioasă dar.”
42. De ucenici, S-a-ndepărtat / Şi-a mers, din nou, de S-a rugat,
Zicând: “Tată, de nu se poate / Să-ndepărtezi relele toate,
De Mine – trebuind să iau / Acest pahar şi să îl beau –
Atunci, nu vreau, zădărnicită / Să-ţi fie voia, ci-mplinită!”
43. S-a-ntors, apoi, la ucenici, / Dar i-a găsit dormind, căci nici
De astă dată, n-au vegheat / Şi iarăşi, somnul i-a furat.
44. Iisus, din nou, i-a părăsit, / Ca să se roage, şi-a găsit
Un loc, unde S-a aşezat. / A treia oară S-a rugat,
Şi-aceleaşi vorbe le-a rostit. / 45. L-a ucenici, a revenit,
Spunându-le: “Acum, dormiţi! / Puteţi ca să vă odihniţi!
Timpul, Fiului omului, / S-a împlinit, iar soarta Lui
E-n mâinile oamenilor, / Căci e lăsată-n seama lor.
46. Sculaţi! Al vost’ Învăţător / E căutat, de vânzător!”
– Prinderea lui Iisus –
47. Pe când Iisus, încă, vorbea, / Iuda, de ei, se-apropia –
De gloată însoţit – să-L lege. / Armaţi cu săbii şi ciomege,
Gloata aceea de strânsură – / Toată acea adunătură –
Trimisă-a fost, după Iisus, / De preoţii cei mai de sus
Şi de bătrânii lor, din sfat. / 48. Semn, vânzătorul a lăsat,
Celor care erau cu el: / “Învăţătorul e acel,
Pe care, eu am să-L sărut. / Când vi-L fac, astfel, cunoscut,
Veţi tăbărî să-L înhăţaţi!” / 49. Apoi – urmat de-ai săi fârtaţi,
De la distanţă – de Iisus, / Apropiindu-se, I-a spus:
“Învăţătorule! A-Ţi spune, / O vorbã am: cu plecăciune!”
Vorbindu-I, s-a apropiat / Şi, pe obraz, L-a sărutat.
50. “Prietene, ce ai venit / Să faci, fă dar, pân’ la sfârşit!” –
Lui Iuda, i-a răspuns Iisus. / Gloata, atunci, mâna a pus,
Pe El, şi nu L-a mai scăpat. / 51. Un ucenic a încercat
Să-I sară-n ajutor. Grăbit, / A scos sabia şi-a lovit
Pe-un om, chiar lângă el aflat. / Astfel, urechea i-a tăiat,
Unui rob al preotului. / 52. Atuncea, ucenicului,
Iisus i-a zis: “Pune-o la loc. / Aşează-ţi sabia în toc.
Cel ce de ea s-a folosit, / De sabie va fi lovit,
Şi moartea-i va veni prin ea. / 53. Crezi că, pe Tatăl, n-aş putea
Să-L rog, să-Mi dea ajutorare? / Doar peste doişpe legiuni are,
De îngeri, gata pregătite, / Pe care le-ar putea trimite,
Dacă le-aş cere, imediat! / 54. Însă, aşa de-aş fi lucrat,
Cum oare s-ar fi împlinit / Tot, ce-n Scripturi, a fost vestit?”
55. Apoi, S-a-ntors ca să privească / Adunătura omenească,
Pe-a cărei mână, a-ncăput. / Când plini de ură i-a vãzut,
Pe cei din juru-I, le-a vorbit: / “Voi, după Mine, aţi ieşit,
Armaţi cu săbii şi ciomege, / Ca după-un călcător de lege –
De parcă aş fi un tâlhar – / Ca să Mă prindeţi. Uitaţi dar,
Că-n toate zilele, şedeam / În Templu, unde, învăţam
Noroadele. Iată, mereu, / În al vost’ mijloc, am fost Eu,
Şi-atunci, nu M-aţi întemniţat. / 56. Toate, acum, s-au întâmplat,
Spre-a se-mplini ce a fost scris, / Ceea ce prin proroci s-a zis.”
Toţi ucenicii au fugit, / Lăsându-L singur, părăsit,
În mâna cetei de tâlhari / Şi-a preoţilor celor mari.
– Iisus înaintea Sinedriului –
57. În faţa lui Caiafa, dus, / A fost, apoi, Domnul Iisus.
Lângă Caiafa, se aflau / Mulţi cărturari; îl însoţeau
Şi vârstnicii norodului, / Pândind venirea Domnului.
58. Petru, din umbră, L-a urmat, / Pân’ la Caiafa şi-a intrat
În curţile preotului, / Şezând, apoi, cu-aprozii lui,
Sfârşitul să îl urmărească. / 59. Toţi căutau ca să găsească –
Preoţi, bătrâni şi cărturari – / Pe cineva, vreun martor cari,
O mincinoasã mărturie, / Să facă şi motiv să fie,
În contra lui Iisus, prin care, / Să poată ca să Îl omoare.
60. Deşi mulţi martori le-au venit, / Pe nimeni, însă, n-au găsit,
Pentru-a depune-o mărturie, / Prin care-nvinuit să fie.
La urmă, doi, tot s-au aflat. / 61. Ei ziserã: “L-am ascultat
Spunând: “Templul Lui Dumnezeu, / Îl stric şi, în trei zile, Eu,
La loc, pot să îl reclădesc.” / 62. Auzind ceea ce vorbesc,
Din jilţul său, s-a ridicat / Marele preot şi-a-ntrebat:
“I-auzi pe-aceşti oameni ce zic? / Tu nu ai de răspuns nimic?”
63. Iisus tăcea, privind în jur. / Preotu-a zis atunci: “Te jur
Pe Dumnezeu cel viu, că-I eşti / Fiu şi Hristos, cum ne vorbeşti!”
64.“Da! Eu sunt!, le-a răspuns Iisus / “Ba mai mult, iată ce-am de spus:
De-acum, Îl veţi vedea, mereu, / La dreapta, lângă Dumnezeu,
Şezând, pe Fiul omului, / Căci braţ e, al puterii Lui.
Pe norii cerului, şi voi, / Îl veţi vedea venind, apoi!”
65. Marele preot s-a sculat / Şi hainele şi-a sfâşiat,
Ţipând într-una: “A hulit! / Acum, cu toţi L-aţi auzit!
Deci, ce nevoie mai avem / De martori, când, chiar noi suntem
Martori, la ce-a mãrturisit?! / Cu noi, de faţă, a hulit!
66.Spuneţi! Care-i părerea voastră?” / “E vinovat, în faţa noastră” –
Întreg soboru-a glăsuit – / “Cu moartea, fie pedepsit!”
67. Astfel, Iisus a fost lăsat, / Celor din sală; L-au scuipat
Drept în obraz, L-au pălmuit / Şi-apoi, cu pumnii, L-au lovit,
68. Zicând: “Hristoase, proroceşte! / Cine e cel ce Te loveşte?”
– Tăgăduirea lui Petru –
69. Petru, în curte, s-a aflat, / Cu alţii stând, când, observat,
Fost-a de-o slujnică. La el, / Aceasta merse: “Cu Acel
Iisus, venit din Galileia, / Şi tu ai fost!” – i-a zis femeia.
70. “N-am fost! Şi nu-i adevărat! / Nu ştiu ce spui” – s-a lepădat
Petru, în faţa tuturor. / 71. Când a ieşit însă-n pridvor,
O alta l-a zărit şi-a spus: / “Şi-acesta fost-a cu Iisus!”
72. S-a lepădat, cu jurământ, / Petru, zicând: “Vă jur! Nu sînt,
Din ceata omului Acel!” / 73. Dar alţii au venit la el,
Spunându-i: “Nu-ncape-ndoială, / Că-omu-acesta ne înşealã.
Tu eşti din ceata lui Iisus! / Deci, în zadar, limba ţi-ai pus,
Minciuni, să ne trimită-n stol, / Căci vorba ta te dă de gol!”
74. Petru-ngrozit, iar s-a jurat / Şi-n urmă, s-a şi blestemat,
Zicând: “Eu nu ştiu cine este, / Omul Acesta!” Când, de veste,
Însă, a prins că a cântat / Cocoşul, brusc s-a deşteptat,
75. Şi-ndată şi-a reamintit / Tot ce Iisus i-a povestit:
“Petre, îţi spun adevărat, / Că încă nu va fi cântat
Cocoşul – chiar în noaptea asta! – / Şi-atunci, când va veni năpasta,
Chiar tu, de Mine, de trei ori, / Ai să te lepezi, până-n zori.”
Cu inima îndurerată, / De remuşcare măcinată,
Petru – cu chipul ca de var – / Plecă să-şi plângă-al său amar.
