Evanghelia după Marcu: capitolele 9 şi 10Capitolul 9
1. “Adevărat vă spun: din cei / Care-s aici – mulţi dintre ei –
În plasa morţii, n-au să cadă, / Mai înainte ca să vadă
Împărăţia Domnului, / Cum vine, cu puterea Lui.”
– Schimbarea la faţă –
2. S-au scurs, de la astă-ntâmplare, / Vreo şase zile, după care,
Iisus, la Sine, a luat / Trei ucenici şi S-a urcat
Pe-un munte-nalt. L-au însoţit / Petru şi Iacov, şi-a venit
Apoi, Ioan, fratele lui. / Iisus, pe vârful muntelui,
Înfăţişarea Şi-a schimbat. / O altă faţă, Şi-a luat,
3. Iar hainele I s-au albit – / Strălucitoare-au devenit,
Încât, un alb asemeni lor, / N-a scos, nicicând, vreun-nălbitor.
4. Ilie li s-a arătat, / Cu Moise, iar cei doi au stat,
Pe rând, de vorbă, cu Iisus. / 5. Petru, luând cuvântu-a spus:
“Învăţătorule, e bine / Să fim aici. Eu, pentru Tine
Şi pentru Moise şi Ilie, / Fac trei colibi, ca să vă fie
6. Drept adăpost.” A cuvântat / Aşa, fiind înspăimântat,
De toate câte le-a văzut, / Căci, ce să spună, n-a ştiut.
7. Un nor, atuncea, a venit, / Cu umbra i-a acoperit,
Şi-un glas s-a auzit din nor, / Înfiorând pe muritor:
“El Îmi e Fiul Preaiubit! / În El, plăcerea, Mi-am găsit,
Iar voi, de El, să ascultaţi!” / 8. Când cei trei ucenici, speriaţi,
Priviră-n jur, n-au mai zărit / Pe nimeni, şi s-au liniştit,
Căci doar Iisus era cu ei. / 9. Au coborât, iar celor trei,
Iisus le-a zis, ca nu cumva, / Să spună iar, la cineva,
Tot ceea ce s-a întâmplat, / Până când fi-va ridicat,
Din moarte, Fiul omului. / 10. Ei n-au mai spus dar, nimănui,
Însă, mereu, s-au întrebat – / Lucrul acesta – ce-a-nsemnat,
Ce fel de vorbe-acele sînt, / Despre-nvierea din mormânt.
11. Toi ucenicii, la Iisus, / Au mers şi-o întrebare-au pus:
“Ne spune, de ce cărturarii – / Şi-asemeni lor, şi toţi mai marii –
Mereu zic că, întâi, Ilie / E cel cari trebuie să vie?”
12. Isus a zis: “E-adevărat, / Că de Ilie, aşezat,
Va trebui – totul – să fie; / Şi tot aşa Scriptura scrie,
Că fi-va Fiul omului, / Deposedat de slava Lui,
Batjocorit şi defãimat, / De suferinþe încercat.
13. Acum, deşi nimeni nu ştie, / Aflaţi că a venit Ilie –
Însă, ei nu l-au cunoscut / Şi au făcut, cu el, ce-au vrut,
Purtându-se în aşa fel, / Cum scris fusese despre el.”
– Vindecarea unui îndrăcit –
14. Când de pe munte-au revenit, / Pe ucenici, i-au regăsit
Înconjuraţi de mult popor. / Din rândul cărturarilor,
Mulţi au venit şi-i ascultau / Şi întrebări, apoi, puneau.
15. Norodul, când văzu că vine / Iisus, fugi să I se-nchine.
16. El zise: “Despre ce vorbiţi, / Cu ucenicii? Ce voiţi,
Ca să aflaţi?” Atunci, un ins / 17. Ieşi în faţă, înadins,
Zicând: “Al meu fiu, nu e bine; / De-aceea, l-am adus la Tine.
Copilul este îndrăcit; / De un duh rău e stăpânit.
18. Când îl apucă, îl trânteşte / Jos, la pământ, şi-l tăvăleşte;
De spume, gura îi e plină, / Dinţi-i scrâşnesc, capu-i se-nclină,
Trupul – puţin – îi mai zvâcneşte / Şi-apoi, Doamne, înţepeneşte.
Pe ucenici, eu i-am rugat / Să-l vindece. Au încercat
Zadarnic, căci n-au reuşit.” / 19. Iisus, atuncea, a vorbit:
“O, neam necredincios şi rău! / Cât voi mai sta în sânul tău?!
Cât să te sufăr Eu? Ei bine, / Copilul, să-l aduci la Mine!”
20. Părintele iute-a adus, / Copilu-n faţa lui Iisus.
Duhul, de cum L-a observat, / Jos, la pământ, l-a aruncat
Şi-apoi, l-a frământat cumplit, / Pânã când spume s-au ivit,
Umplând gura copilului. / 21. Iisus i-a zis tatălui lui:
“De câtă vreme-aşa îi vine?” / “De când era micuţ, îl ţine
Această boală” – el a spus. / 22. “De multe ori, duhul l-a dus,
Să-l piardă. În foc, l-a zvârlit / Şi-n apă, însă, n-a pierit.
Acuma, am venit la Tine. / Te rog, milă, să ai de mine!
De vrei, şi dacã poţi, cumva, / Îndură-Te şi fă ceva!”
23. Iisus răspunse: “Zici: “De poţi…” / Totu-i posibil, pentru toţi
Aceia care au credinţă! / Nimic nu e cu neputinţă!”
24. Atunci, de lacrimi, înecat, / Sărmanul tată a strigat:
“Cred Doamne! Ştiu cã-i cu putinţă! / Ajută, a mea, necredinţă!”
25. Când toţi veniră-n jurul Său, / Iisus mustră acel duh rău:
“Duh mut şi surd, ieşi, imediat, / Afară, din acest bãiat!”
26. Duhul, precum i-a poruncit / Iisus, afară a ieşit
Cu ţipete-nfiorătoare. / A zgâlţâit copilul, tare,
Şi la pământ l-a aruncat, / Ca mort, palid şi nemişcat.
Mulţi dintre cei care-au privit / Scena, au zis că “a murit!”
27. Dar, când, de mânã, l-a luat / Iisus, copilul s-a sculat,
Fiind, acuma, sănătos, / Căci duhul îi fusese scos.
28. Iisus, în casă, a intrat, / De ucenicii Săi, urmat.
“Doamne, de ce, noi nu putem / Pe dracu-acesta, să-l scoatem?” –
Discipoli-ntrebară-n cor. / El zise ucenicilor:
29. “Dracul acesta, mut, a fost / Un soi ce iese doar cu post,
Cu rugăciuni, cu stăruinţă – / Deci, trebuie s-aveţi credinţă.”
– Iisus vesteşte moartea şi învierea Sa –
30. Iisus plecă din partea ceea, / Trecând, cu-ai Săi, prin Galileea.
Ei nu au spus că vor să plece, / Să nu se afle că El trece
Pe-acolo, şi să Îl oprească / Mulţimea; să călătorească,
În linişte, au încercat. / 31. Pe ucenici, El i-a-nvăţat,
Spunând că “Fiul omului, / Deposedat de slava Lui,
Va fi ca orice muritor, / În mâinile oamenilor,
Ucis urmând El ca să fie / Şi-a treia zi, apoi, să-nvie.”
32. Discipolii nu-nţelegeau / Cuvintele-I, dar nu-ndrăzneau
Să Îl întrebe desluşit, / Fiindcă teama i-a oprit.
– Cine este cel mai mare? –
33. Sosiră, după un lung drum, / Cu bine, la Capernaum.
Când, într-o casă, au intrat, / Iisus, pe-ai Săi, i-a întrebat:
“Să-Mi spuneţi, despre ce-aţi vorbit, / În timp ce am călătorit?”
34. Dar ei tăceau, căci s-au certat, / Din pricină că n-au aflat
Care, din ei, este mai mare. / 35. Iisus le-a zis: “Acela care,
Primul – din voi – vrea ca să fie, / Acela trebuie să ştie
A fi umilul slujitor, / Aflat în slujba tuturor.”
36. Un copilaş, chemă Iisus / Şi, în al lor mijloc, l-a pus:
37. “Dacă vreun copilaş, cândva, / Primit va fi de cineva,
În casă, în Numele Meu, / Acolo voi intra şi Eu.
Atunci, în acea casă, vine / Şi Cel ce M-a trimis pe Mine.”
– Pricinile de păcătuire –
38. Ioan a zis către Hristos: / “Noi am văzut cum draci a scos,
În al Tău Nume, cineva. / Când am văzut aşa ceva –
Şi pentru că nu ne-a urmat – / Pe acel om, nu l-am lăsat
Să mai lucreze-n al Tău Nume.” / 39. Iisus a zis: “Nimeni, pe lume,
De-n al Meu Nume săvârşeşte / Minuni, de rău, nu Mă vorbeşte.
Deci, nu-l opriţi, ci daţi-i pace / Celui ce-astfel de lucruri face!
40. Cine-mpotrivă-ne nu-i, voi / Să ştiţi dar, că este cu noi.
41. Cine-un pahar, va da să bea – / Cu apă rece – unuia
Din rândul vostru-n al Meu Nume, / Ca ucenici ai Mei în lume,
Omul acel poate să ştie, / Că răsplătit are să fie.
42. Când cineva o să voiască / Să-i facă să păcătuiască
Pe-aceşti micuţi, cari cred în Mine, / Pentru-acel om este mai bine,
Un bolovan să-i fie prins, / De gât şi-apoi, în mare-mpins.
43. Când mâna ta, s-a întâmplat, / Ca să te vâre în păcat,
Taie-o! Căci este mult mai bine, / Chiar ciung, în viaţă, pentru tine,
Decât cu două mâini să cazi / Şi-n al gheenei foc să arzi,
44. Unde nici viermele nu moare, / Nici flacăra dogoritoare
A focului, nu se va stinge. / 45. Piciorul, dacă te împinge,
Făcându-te ca în păcat / S-aluneci, taie-l imediat!
Pentru că este mult mai bine, / Chiar şchiop, în viaţa, pentru tine,
Decât întreg s-ajungi să cazi / În al gheenei foc să arzi,
46. Unde nici viermele nu moare, / Nici flacăra dogoritoare
A focului, nu se va stinge. / 47. La fel, de al tău ochi te-mpinge,
Făcându-te ca în păcat / S-ajungi, îl scoate, imediat!
Căci e mai bine – îţi spun Eu – / Ca să ajungi la Dumnezeu
Şi-apoi, în cerul Lui, să stai, / Chiar dacă numai un ochi ai,
Decât cu ambii ochi să cazi / În al gheenei foc să arzi,
48. Unde nici viermele nu moare, / Iar flacăra dogoritoare
Nu se va stinge niciodat’. / 49. Oricare om va fi sărat
Cu foc, şi orice jertfă are, / Sărată să fie, cu sare.
50. Sarea e bună, dar când ea / Pierde puterea ce-o avea,
Încât nu poate să săreze – / Cine o s-o învioreze,
Să-i dea puterea înapoi? / Deci, sare, să aveţi, în voi,
Şi-n pace, vreau, să vieţuiţi, Cât, pe pământ, o să trăiţi.”
Capitolul 10
– Desfacerea căsătoriei –
1. După ce a sfârşit Iisus, / Să spună ce avea de spus,
S-a strămutat, din Galileea, / Şi a venit să stea-n Iudeea,
Peste Iordan. A fost urmat / De multă gloatã. El le-a dat
Învăţătura Lui. Veniră / 2. Şi Farisei, de-L ispitiră;
Ei, pe Iisus, L-au întrebat, / Dacă-i permis, unui bărbat,
Ca soaţa, să îşi părăsească. / 3. Când au sfârşit ei să vorbească,
Iisus le-a zis: “Voi n-aţi citit, / Ceea ce Moise-a poruncit?”
4. “Ba da, căci noi le ştim pe toate! / Moise a zis că soţul poate,
Soţia, să îşi părăsească, / Dar, mai întâi, să-i dăruiască
O carte, pentru despărţire – / Deci, un înscris, spre-a lumii ştire.”
5.“Doar pentru voi”, Iisus le-a zis, / “Astă poruncă, Moise-a scris,
Căci aveţi inima-mpietrită. / 6. Dar când a fost lumea zidită,
“Domnul, o parte bărbătească, / Făcu, şi una femeiască.
7. De-aceea, omul va lăsa, / Pe tatăl şi pe mama sa,
De soaţa lui să se lipească, / 8. Şi-un singur trup s-alcătuiască.”
9. Deci, ascultaţi cuvântul Meu: / Ceea ce Domnul Dumnezeu
A-mpreunat, să nu despartă / Omul, voind o altă soartă!”
10. În casă, când intră Iisus, / Asupra celor ce s-au spus,
De ucenici, fost-a-ntrebat. / 11. Iisus, acest răspuns, le-a dat:
“Cel cari nevasta-şi părăseşte, / Ca să-şi ia alta, preacurveşte;
12. Şi soaţa o să preacurvească, / De soţul o să-şi părăsească.”
– Copilaşii –
13. Nişte copii au fost aduşi / Şi-apoi, în faţă, I-au fost duşi,
Să-Şi pună, mâna, peste ei. / Dar ucenicii, pe acei
Care, copiii, au adus, / Certatu-i-au. Atunci, Iisus,
14. Pe ucenici, S-a mâniat / Şi-a zis, privindu-i supărat:
“Lãsaţi copiii, nu-i opriţi! – / La Mine, copilaşi, veniţi! –
Fiindcă a cerurilor / Împărăţie e a lor.
15. Împărăţia Domnului, / Nu va fi dată omului,
Decât atunci când va să ştie / Precum e un copil să fie,
Şi-asemeni lui, să o primească. / Altfel, nu o s-o dobândească
Şi nu va intra-n veci, în ea, / Oricât de mult, omul ar vrea.”
16. El, pe copii, i-a-mbrăţişat / Şi-apoi i-a binecuvântat.
– Tânărul bogat –
17. Iisus, să plece, a voit, / Când tocmai, iată, s-a ivit
Un tânăr. El a alergat, / În faţa Lui s-a închinat
Şi-a zis, privindu-L rugător: / “O, bunule Învăţăor,
Ce trebuie să-ndeplinesc, / Ca viaţă-n veci, să dobândesc?”
18.“De ce Mă numeşti bun? Mereu, / Singurul Bun, e Dumnezeu.
19. Cât despre ce M-ai întrebat, / Poruncile care s-au dat,
Cred că le ştii: să nu curveşti, / Să nu ucizi, să nu minţeşti,
Să nu furi şi să nu înşeli. / Evită astfel de greşeli,
Şi-apoi, părinţii să-ţi cinsteşti, / Căci astfel, viaţă dobândeşti.”
20. Omul a zis, către Iisus: / “Eu am păzit, tot ce mi-ai spus,
Din tinereţe, ne-ncetat.” / 21. Iisus a mai adăugat,
După ce, ţintă, l-a privit: / “De-un lucru doar, mai eşti lipsit.
Du-te şi vinde tot ce ai, / Şi-apoi, la cei săraci, să dai.
Aşa, o să-ţi aduni, în cer, / Comorile. Atât îţi cer!
De n-ai nimic a te mai ţine, / Ia-ţi crucea, şi hai dupã Mine!”
22. Când tânărul a auzit, / Aceste vorbe, a-mpietrit
Şi tare s-a mai întristat, / Căci el era foarte bogat.
23. Iisus a zis, către ai Lui: / “Greu îi va fi bogatului,
La Domnul, în Împărăţie / S-ajungă, ca intrat să fie.”
24. Discipolii, uimiţi, erau / De toate câte le-auzeau.
Iisus, vorbirea, Şi-a urmat: / “Greu este, pentru cel bogat,
Care se-ncrede-n bogăţie, / Sã intre, în Împărăţie,
25. La Dumnezeu. Mult mai uşor, / Să treacă, li-e cămilelor,
Chiar prin urechea acului, / Decât îi e bogatului
Să intre-n cer, la Dumnezeu – / Bogaţilor le va fi greu!”
26. Când ucenici-au auzit, / Au întrebat: “Dar, mântuit,
Cine va fi?” Atunci Iisus, / 27. Discipolilor Săi, le-a spus:
“La oameni, ce-i cu neputinţă, / La Dumnezeu e cu putinţă.”
– Moştenirea vieţii veşnice –
28. Petru a spus, nedumerit: / “Iată că noi am părăsit
Tot ce-am avut, şi Te-am urmat.” / 29. Isus a zis: “Adevărat
Vouă vă spun, că orişicine, / De părăseşte, pentru Mine
Şi pentru Evanghelia care / Eu o vestesc azi, tot ce are –
Casă sau fraţi, mamă sau tată, / Soaţă, surori, holdă bogată –
30. O să primească însutit / Tot ceea ce a părăsit –
Casă sau fraţi, mamă sau tată, / Soaţă, surori, holdă bogată.
De prigoniri vor fi-nsoţite / Acestea, şi sunt dăruite
Chiar în acest veac, tuturor. / Apoi, în veacul viitor,
Din viaţa lor vremelnică, / Vor trece-n viaţă veşnicã.
31. Mulţi, dintre cei dintâi de-acum, / Cei de pe urmă-or fi; precum,
Cei de pe urmă au să vie / Şi cei dintâi, ei au să fie.”
– Iisus vesteşte moartea şi învierea Sa –
32. Iisus pornise, precum ştim, / Cu-ai Săi, către Ierusalim,
Iar ucenici-nspăimântaţi, / Păşeau, în urmă-I, tulburaţi.
El, pe cei doişpe, i-a chemat, / În juru-I şi le-a arătat
Pe înţeles, în vorbe simple, / Ce va urma să I se-ntâmple:
33.“Iatã” – le-a zis – “curând sosim, / Cu bine, la Ierusalim.
Acolo, Fiul omului, / Mergând după menirea Lui,
Pe mâinile preoţilor / Şi ale cărturarilor,
Trebuie ca să nimerească. / La moarte, au să-L osândească
Aceştia, în mânia lor, / Şi Îl vor da neamurilor.
34. Ele au să-L batjocorească, / Iar după ce-au să-L chinuiască,
El, omorât, are să fie, / Dar, în trei zile, o să-nvie.”
– Cererea fiilor lui Zebedei –
35. Fii lui Zebedei veniră – / Ioan şi Iacov – şi-I vorbiră:
“Învăţătorule, noi vrem, / Acum, ceva să Îţi cerem.”
36. “Şi ce anume, doriţi voi?” – / Zise Iisus. “Voim ca noi” –
37. Au răspuns ei – “să putem sta, / La dreapta şi la stânga Ta,
Când Tu, în slavă, ai sã fii / Înveşmântat, şi ai să vii.”
38. El spuse: “Voi nu ştiţi ce vreţi! / Al Meu pahar, puteţi să-l beţi?
Iar botezaţi, vă întreb Eu, / Puteţi fi cu botezul Meu,
Cu care fi-voi botezat?” / 39.“Putem!”, I-au zis. “Adevărat”–
Spuse Iisus – “şi voi veţi bea / Paharul Meu, şi veţi avea
Parte şi de al Meu botez, / Căci ăsta este al vost’ crez.
40.Dar cinstea ce-o pretindeţi voi – / Să staţi în juru-Mi amândoi,
La dreapta şi la stânga Mea – / Nu o primeşte cine vrea.
Această cinste-i dăruită / Celui ce-i este pregătită.”
41. Cei zece, când au auzit / Ceea ce fraţii au dorit,
Îndată s-au înfuriat. / 42. Iisus, atuncea, i-a chemat
Şi-a zis: “Precum voi bine ştiţi, / Cârmuitorii cei vestiţi
Ai tuturor Străinilor, / Domină, prin puterea lor,
Asupră-le. Însă, la noi, / 43. Nu vreau ca să văd, între voi,
Aşa ceva. Acela care / Doreşte a fi cel mai mare,
Acela trebuie să ştie / Ca sluga tuturor să fie.
44. De-asemenea, cine doreşte / A fi întâiul, trebuieşte
Să fie robul orişicui; / 45. Pentru că Fiul omului
Nu a venit spre-a fi slujit, / Ci El, pe alţi, i-a servit
Şi pentru mulţi – viaţa Sa – are / S-o dea spre-a lor răscumpărare.”
– Orbul Bartimeu –
46. Din Ierihon, când a ieşit / Iisus – de gloată însoţit –
Văzu un orb – un cerşetor – / Cerând pomană tuturor.
El se chemase Bartimeu / Şi era fiul lui Timeu.
47. Simţindu-L, pe Iisus, că vine, / Strigat-a: “Ai milă de mine,
Fiu al lui David!” Mulţi au vrut / 48. Să îl oprească. N-au putut,
Oricât s-au străduit, a-l ţine. / “Iisuse, ai milă de mine!
Fiu al lui David, îndurare!” – / Continua să strige tare.
49. Iisus, din drumu-I, S-a oprit / Şi, alor Săi, le-a poruncit:
“Aduceţi-l, pe orb, aici!” / Îndată, câţiva ucenici
Au mers la orb zicâd: “N-ai teamă! / Te scoală, căci Iisus te cheamă!”
50. El, straiul şi l-a aruncat / Şi, la Iisus, a alergat.
51.“Să-Mi spui dar, ce doreşti să fac”, / Zise Iisus, “să-ţi fiu pe plac?”
“Rabunii” – orbul I-a răspuns – / “Din bezna mea, de nepătruns,
Mă scoate! Dăruie-mi vederea, / Cãci doar la Tine e puterea!”
52. Iisus a zis: “Mergi liniştit! / Credinţa ta te-a mântuit!”
Când a sfârşit de cuvântat, / Orbul acel şi-a căpătat
Vederea, iar apoi, s-a dus, / Grăbit, pe urma lui Iisus.
