Evanghelia după Marcu: capitolele 3 şi 4Capitolul 3
– Omul cu mâna uscată –
1. Iisus, de-acolo, a plecat / Şi-n sinagogă a intrat.
Era-n mulţimea adunată, / Un om ce-avea mâna uscată.
2. Toţi Fariseii Îl pândeau, / Pe Domnul, pentru că voiau
Să poată a-L învinui, / În caz că-l va tămădui,
Pe bietul om. Când l-a zărit, / 3. Iisus, omului, i-a vorbit:
“Te-aăează-n mijloc!”, iar apoi, / 4. Spre Farisei se-ntoarse: “Voi,
Să Îmi răspundeţi” – i-a-ntrebat – / “Dacă, în ziua de Sabat,
E-ngăduit a face rău, / Sau bine, seamănului tău?
O viaţă-i bine să o pierzi, / Sau, dimpotrivã, s-o salvezi?”
5. Dar ei tăceau. Atunci, Iisus, / Privindu-i mânios, a spus:
“Întinde-ţi mâna!” Omu-acel, / A-ntins-o şi-a ajuns la fel,
Cu şi cealaltã, deîndat’, / 6. Iar Fariseii L-au lăsat;
Afară, după ce-au ieşit, / Sã-L prindă, ei s-au sfătuit.
– Iisus vindecă pe bolnavi –
7. Iisus, spre mare, a plecat. / Puhoi, mulţimea L-a urmat,
Venită de prin Galileea, / De-asemenea şi din Iudeea,
8. Precum şi din Ierusalim; / Alţii veniră – precum ştim –
Din Idumeea; locuiau – / Peste Iordan – mulţi, şi veneau
Chiar din ţinutul Tirului, / Precum şi al Sidonului.
9. Iisus, atunci, a poruncit, / Iar ucenici-au pregătit
O luntre, pentru-nvăţător, / Ca să vorbească gloatelor
Şi să se facă auzit, / Fără a fi înghesuit –
10. Căci El, pe mulţi, i-a vindecat / Şi-astfel, cu toţi au alergat
Să se atingă doar, de El, / Ştiut fiind că-n acest fel,
Vor fi, de boli, tămăduiţi. / 11. Când Îl vedeau, cei îndrăciţi,
Ca fulgeraţi, se prăbuşeau, / Iar duhurile lor strigau:
“Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” / 12. Dar El le poruncea, mereu,
Să nu Îl facă cunoscut, / Căci nu voia a fi ştiut.
– Alegerea celor doisprezece apostoli –
13. Iisus, pe munte, S-a urcat / Şi-apoi, la Sine, a chemat
Pe toţi cei care au voit / 14. Să vină. El a rânduit,
Pe doişpe inşi, ca să pornească / La drum, să propovăduiască
Învăţătura Sa. Le-a dat / 15. Putere şi i-a învăţat,
Cum, duhurile necurate, / Şi boli, pot fi înlăturate.
16. Acum, iată cum s-au numit / Cei doisprezece: a venit
Simon întâi, cărui i-a dat / Drept nume, Petru; l-a urmat
17. Ioan, iar apoi Iacov – ei / Erau fiii lui Zebedei.
Iisus, Boanerghes, i-a numit – / Ceea ce-nseamnă, tălmăcit,
Că-s “fii ai tunetului” ei; / 18. În urma lor, veni Andrei,
Filip, Matei, Bartolomeu, / Toma, Iacov al lui Alfeu,
Tadeu şi Simon Cananeanul / 19. Şi-apoi Iuda Iscarioteanul –
Acela care L-a vândut, / Pentru arginţi, cum s-a vãzut.
– Păcatul împotriva Duhului Sfânt –
20. Iisus, în casă, a intrat; / Lumea, din nou, s-a adunat
Şi a-nceput să-L îmbulzească, / De nu putea nici să prânzească.
21. Aflând, rudele lui Iisus, / Tot ce făcuse El, şi-au spus:
“Haideţi, cu toţii să plecăm, / Degrabă, să Îl înhăţăm,
Căci Şi-a ieşit din minţi!” La fel, / 22. Şi cãrturarii, despre El,
Ziceau cã “Este stăpânit / De Belzebul, căci, negreşit,
Că El, în scosul dracilor, / E ajutat de domnul lor.”
23. Iisus, la Sine, i-a chemat, / I-a privit blând, şi-a întrebat:
“Satanei îi e oare-n plan, / Să-l dea afară pe Satan?
24. Aflaţi dar, că o-mpărăţie / Când dezbinată o să fie
În contră-şi, fi-va pustiită. / 25. De-asemeni, fi-va nimicită
Şi casa care-i dezbinată / Şi împotrivă-şi ridicată.
26. Satan, dacă pe el s-a dat / Afară, este dezbinat.
Atunci, a lui împărăţie / Nu va putea să se menţie.
27. Nimeni nu o să năvălească, / La cel tare, să-l jefuiască,
‘Nainte de a-l fi legat. / 28. Vă spun dar, cu adevărat,
Că omului îi sunt iertate / Şi hule şi orice păcate
Ce le-a făcut în viaţa lui, / 29. Dar hula, contra Duhului
Cel Sfânt, nu va avea iertare, / Fiind păcatul cel mai mare,
Ce va rămâne pe vecie – / Acesta-i bine să se ştie!”
30. În felu-acesta, le-a vorbit / Iisus, căci El i-a auzit
Cum, despre Sine, ne-ncetat, / Au zis: “Are duh necurat.”
– Mama şi fraţii lui Iisus –
31. Iisus vorbea norodului, / Când mama şi cu fraţii Lui
Sosiră-n acel loc. Stăteau / Şi, un prilej bun, căutau,
De a-I vorbi. La El, s-a dus, / 32. Atuncea, cineva şi-a spus:
“Cu ai Tăi fraţi, mama Ta vine, / Şi să vorbească, vrea, cu Tine.”
33. Iisus, însă, l-a întrebat / Pe cel care L-a înştiinţat:
“Cine-s “mama” şi “fraţii” Mei?” / 34. Apoi, privind peste acei
Care stăteau în jurul Lui, / Răspuns îi dete, omului:
“Ei sunt “mama” şi “fraţii” Mei! / Priveşte-i dar! Sunt toţi acei
35. Ce fac voia Tatălui Sfânt! / Ei,“mamã, soră, fraţi”, Îmi sînt!”
Capitolul 4
– Pilda semănătorului –
1. Era în acea zi, în care, / Iisus ieşise lângã mare.
Multe noroade au venit, / Aşa încât a trebuit
Ca să se urce şi să şeadă / Într-o corabie, să-L vadă
Gloata, cari ţărmul a-mpânzit. / 2. Apoi, în pilde, le-a vorbit:
3. “Odată, un semănător, / Să-şi semene al său ogor,
Ieşit-a şi, de semănat, / Cu mare zor, s-a apucat.
4. Sămânţă aruncând grăbit, / Câteva boabe-au nimerit
Pe drum. Păsări le-au observat / Şi au venit de le-au mâncat.
5. Unele boabe au căzut / Pe-un loc stâncos. Nu au avut
Pământ destul. Au încolţit / Îndată, căci nu au găsit
Pământ adânc; dar s-au uscat, / 6. Când soarele s-a arătat –
Fiind căzute între stânci, / N-avură rădăcini adânci.
7. Alte seminţe au căzut / În spini. Aceştia au crescut,
Iar grâul care s-a-nălţat / Acolo, fost-a înecat.
8. Multe seminţe-au nimerit / În bun pământ, şi au rodit:
Grăuntele acolo pus, / Alte o sută a adus;
Un altul a adus şaizeci, / Iar altul a adus treizeci.
9. Cei cu urechi de auzit, / Să înţeleagă ce-am vorbit!”
10. Discipolii L-au întrebat, / Apoi, când singuri s-au aflat:
“De ce, în pilde, le-ai vorbit?” / 11. “Doar vouă vi s-a-ngăduit,
Această taină, s-o aflaţi, / A-mpărăţiei. Ascultaţi:
12. Eu, doar în pilde, le-am vorbit, / Căci chiar de-aud, n-au auzit,
Şi chiar de văd, tot să nu vadă, / Să nu-nţeleagă, să nu creadă;
La Dumnezeu, să nu revină / Ca să le ierte a lor vină.”
13. El le-a mai zis: “N-aţi priceput / Această pildă? Cum aţi vrut,
În altele, ca să pătrundeţi? / De ce tăceţi? Haideţi, răspundeţi!
14. Iată dar, pilda ce-a-nsemnat: / Cuvântul fost-a semănat,
De către-acel semănător, / Când a ieşit pe-al său ogor.
15. Atenţie, doresc, acum! / Sămânţa cea de lângã drum,
Sunt toţi cei care-au ascultat / Cuvântul, dar le-a fost luat,
De-ndată ce L-au auzit, / De diavolul cari i-a momit.
16. Acea sămânţă dintre stânci, / Cu rădăcini puţin adânci,
E omul care-a auzit / Cuvântul; vesel L-a primit,
17. Dar mult, în el, nu L-a ţinut, / Căci rădăcini, nu a avut.
Când a venit, asupra lui – / Din pricina Cuvântului –
Necazuri, ce l-au înglodat, / Îndată, el L-a lepădat.
18. Bobul din spini e potrivit / Cu omul care-a auzit
Cuvântul, însă, n-a luat / 19. Seama, lăsându-L înecat
În mrejele averii lui / Şi-a-ngrijorării veacului.
20. Sămânţa ce a nimerit / În bun pământ şi a rodit –
Încât o boabă, cum am spus, / Alte o sută a adus,
Iar alta a adus treizeci / Şi cealaltă încă şaizeci –
Cu-acel om s-a asemănat, / Care, atent, a ascultat
Cuvântul, şi-apoi L-a primit, / Cu dragoste, şi L-a păzit.”
– Lumina –
21. “Lumina – când este adusă – / Sub pat, sau baniţă e pusă?
Nu-i pusă-n sfeşnice, pe masă, / Spre-ai lumina pe cei din casă?
22. Căci nu este nimic ascuns, / Ca să rămână nepătruns;
Şi nu-i nimica tăinuit, / Ce nu va fi descoperit.
23. De-aveţi urechi, nu vă e greu / Să înţelegeţi ce-am spus Eu!”
24. El le-a mai zis: “Atenţi să fiţi: / Cu ce măsură folosiţi,
Primi-veţi ce-aveţi de luat, / Precum la alţi-aţi măsurat.
25. Aflaţi dar, că celui ce are, / I se va da; iar celui care
E-n lipsã, o să i se ia / Chiar şi puţinul ce-l avea.”
– Pilda cu sămânţa –
26. El a mai spus: “Împărăţia / Lui Dumnezeu e ca şi glia,
În care-un om a aruncat / Sămânţă, când a semănat.
27. Fie că-i treaz ori aţipeşte, / Acea sămânţã încolţeşte
Şi se înalţă de sub glie, / Însă, cum creşte, el nu ştie.
28. Singur, pământul său rodeşte: / Un verde fir, din care creşte,
Încet, încet, un firav spic / Şi-apoi, grâul deplin, voinic.
29. Când boabele s-au pârguit, / Al secerei timp a sosit.”
– Pilda grăuntelui de muştar –
30. El le-a mai zis: “Ce va-nsemna, / Cu ce vom mai asemăna,
Împărăţia Domnului? / 31. E-asemenea grăuntelui
Cel de muştar, ce-a fost luat / Şi-ntr-o grădină, semănat.
Muştarul este cel mai mic / Grăunte, dar va fi voinic,
32. Căci, după ce s-a înălţat, / Într-un copac s-a transformat
Şi domină acea grădină / De zarzavaturi. Au să vină,
Stol, păsările cerului, / Să-şi facă cuib, în frunza lui.”
33. Iisus, Cuvântul, le-a vestit, / Prin multe pilde. Le-a vorbit
Aşa, să poată să-nţeleagă / Şi-nvăţătură să culeagă.
34. Domnul, în pilde, le vorbea, / Şi-atunci numai, când rămânea
Singur, de-ai Săi doar însoţit, / El, pildele, le-a tălmăcit.
– Potolirea furtunii –
35. În acea zi, seara, Iisus, / Discipolilor Săi, le-a spus:
“Să trecem dincolo de mare.” / 36. Ei i-au lăsat pe-aceia care,
Până atuncea, i-au urmat, / Să plece-apoi, şi s-au urcat
Într-o corabie, cu El, / Lăsând în urmă locu-acel.
Multe corăbii au pornit, / Pe urma lor, când s-a stârnit –
37. Ca din senin – furtună mare. / Vântul iscat-a valuri care
Aproape că au înecat / 38. Corabia. El sta culcat,
La cârmă, unde-a adormit. / Când ucenicii L-au trezit,
39. Învăţătorul S-a sculat / Şi vânturile le-a certat,
Iar mării, aspru, i-a vorbit: / “Taci! Fără gură!” S-au oprit –
Îndată – valuri, vântul tare, / Coborând liniştea, pe mare.
40. Apoi le-a zis: “De ce sunteţi / Aşa fricoşi? Tot nu aveţi
Credinţă-n voi?” Dar ei tăceau / 41. Şi-nspăimântaţi, se întrebau:
“Cine e Acest om, de care, / Ascultă chiar şi vânt şi mare?!”
