Mulţi dintre ardeleni spun că bucureştenii sunt neserioşi, guralivi şi aroganţi. La rândul lor, bucureştenii spun despre ardeleni că ar fi zgârciţi şi reci. Toate aceste prejudecăţi sunt rezultatul unor istorii separate. Vechiul Regat, compus din Valahia şi din Moldova, are o istorie balcanică, otomană şi bizantină, în care mentalitatea oamenilor a fost puternic influenţată de Islam şi de ortodoxie. În Transilvania, istoria este dependentă de Europa Centrală, cu rădăcini româneşti (prin Iancu de Hunedoara, Matias Corvin, Nicolaus Olahus, Ioan Inocenţiu Micu von Klein etc.), ungureşti şi austriece, în care mentalitatea a suferit consecinţele influenţelor catolice şi protestante.Iată de ce, deşi par că vorbesc o limbă comună, există riscul ca ardelenii şi regăţenii să se înţeleagă prost. Şi asta pentru că diferă esenţial sistemul de referinţă.
Diferenţele au fost vizibile încă din primele momente de după Marea Unire. Nu degeaba, artizanul Marii Uniri, întemeietorul PNŢ, Iuliu Maniu, a vrut să păstreze cât mai mult autonomia Transilvaniei în interiorul României, cu ajutorul Consiliul Dirigent, desfiinţat ilegal de către guvernanţii din Bucureşti.
Unul dintre cele mai semnificative acte pentru paralelismul istoriilor Tranilvaniei şi Valahiei s-a consumat chiar în decembrie 1918. Cei 1.228 de delegaţi care au votat Unirea Transilvaniei cu România, la Alba Iulia, împreună cu cei peste 120.000 de oameni veniţi să întărească eternul legământ, au decis să trimită o delegaţie în Bucureşti, care să depună actul Unirii la picioarele Tronului Regelui Ferdinand I cel Loial. În fruntea delegaţiei au fost numiţi doi prelaţi excepţionali. Este vorba de episcopul greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu, cel care a vestit mulţimii adunate la Alba Iulia actul Marii Uniri şi cel care avea să devină apoi primul cardinal român al Bisericii Catolice, şi de episcopul greco-ortodox al Caransebeşului, Miron Cristea, marele descoperitor al simbolurilor din poezia lui Mihai Eminescu, cel care avea să devină primul patriarh ortodox al României.
Delegaţia ardelenilor a plecat la Bucureşti cu trenul. Fratele monseniorului Iuliu Hossu, şef de gară în Sibiu, s-a ocupat de organizarea transportului. Călătoria a fost una deosebit de emoţionantă. Nu de alta, dar fraţii români se regăseau acum cu toţii în interiorul graniţelor aceluiaşi stat.
În Bucureşti, ardelenii au avut parte de o primire de gală, care le-a stors lacrimi. Numai că printre decoraţii, banchete şi Hora Unirii în faţa statuii voievodului Mihai Viteazu, ardelenii au primit vestea că un funcţionar zelor al Căilor Ferate Române le-a confiscat frumoasa locomotivă nemţească cu care veniseră să anunţe vestea Unirii în faţa Regelui. Practic, pentru că ardelenii le-au adus bucureştenilor Transilvania, regăţenii le-au luat ca bonus o locomotivă!
Episcopul Iuliu Hossu l-a consolat pe fratele său, Ioan, căruia i-a spus că locomotiva era o jertfă multe prea neînsemnată pe altarul Marii Uniri. Desigur, ardelenii aveau şi alte locomotive, nu despre asta este vorba. Ci despre faptul că poate ar fi fost mai bine ca, în 1918, să se fi unit România cu Transilvania, nu Transilvania cu România. Adică, ar fi fost, poate, mult mai bine ca, în locul unei mentalităţi balcanice, România Mare să fi adoptat trăsăturile mentalităţii occidentale.
