În scurtul Său periplu prin lume, Mântuitorul Iisus Hristos a adus umanităţii credinţa creştină, concretizată în iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni, drept esenţă a Legii lui Dumnezeu şi a tuturor profeţiilor, întrucât “dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui” (1 Ioan 5.3). De altfel, armonizarea vieţii noastre cu cerinţele Creatorului, este condiţia esenţială a dobândirii iertării divine şi, totodată, a eternităţii, potrivit ordinului semnat de Dumnezeu însuşi:
“Să păziţi legile şi poruncile Mele: omul care le va împlini va trăi prin ele.
Eu sunt Domnul!” (Leviticul 18.5)
Aşadar, Mântuitorul nu a adus nici o religie. A adus doar credinţa, aceasta fiind – potrivit sfântului apostol Ioan – cea care “câştigă biruinţa asupra lumii” (1 Ioan 5.4), adică tocmai aceea care ne dă puterea de a face faţă “turbulenţelor de mediu” asigurându-ne verticalitatea pe tot parcursul vieţii. Restul e religie, adică – în opinia lui Eminescu – “o frază de dânșii inventată”. În viziunea mea, sunt doar judecăţi cu valoare de sofisme, menite a ridica bariere artificiale între oameni.
Esenţa Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos, certificată de învierea Sa într-o zi de Paşte, poate fi cuprinsă în următoarele versuri:
Sub vălul de uitare, al timpului, se stinge
Tot ce, pe scena lumii, vremelnic s-a-ntrupat.
Un singur adevăr doar, răzbate şi învinge –
El dă speranţă, lumii – HRISTOS a înviat!
