De Adrian Ivan, profesor universitar
Într-o guvernanţă universitară performantă, care să conducă către o „bună guvernanţă” universitară, departamentul este – cel puţin în opinia noastră – actorul principal. Legea actuală a învăţământului acordă foarte multă autonomie universitară, administrativă şi financiară departamentului. În practică însă, cel puţin în universităţile publice, realităţile nu sunt tocmai conforme cu litera şi spiritul legii. În Univeritatea „Babeș-Bolyai” departamentul se bucură doar formal de autonomie financiară, arareori fiind consultaţi directorii departamentelor şi colegiilor atunci când se iau decizii majore privind cofinanţarea granturilor sau a politicilor publice ale universităţii. Banii, în principiu, sunt împărţiţi între facultăţi, departamente şi universităţi. În realitate însă se pot da numeroase exemple de cum nu se întâmplă aşa! Colegii jurnalişti pot lua fiecare grant al unei universităţi publice şi pot verifica cele spuse de noi.De exemplu, când se cofinanţează proiecte pentru fondurile structurale, acestea nu sunt susţinute în funcţie de bugetele departamentelor, ci pe temeiul statutului financiar al facultăţii la momentul respectiv. Aşa se întâmplă că apar foarte mulţi manageri de proiecte provenind din departmente aflate în dificultăţi financiare. Şi atunci te întrebi? Mai are rost să construieşti programe de licenţă şi masterat performante, care să atragă studenţi, să genereze cercetare aplicativă? Răspunsul cred că vine de la sine! Dacă un director de department îşi pune astfel de probleme riscă ori să fie admonestat, ori să fie ameninţat cu desfiinţarea departmentului.
De aceea bântuie prin universităţi o frică endemică de „şef”, ca şi cum el ar fi stăpânul tău şi nu un coleg ales vremelnic să administreze instituția cât mai bine cu putinţă şi, mai ales, în folosul colegilor și al studenților, în profitul unor valori academice colective care să impună universitatea prin competențe. Din păcate, în foarte multe universităţi, rectorul are „gaşca” sa cu care împarte beneficiile guvernării instituției, neţinând cont de principiile transparenţei şi subsidiarităţii, fără de care nu poate exista o guvernanţă universitară, o universitate modernă.
Dacă tot am pomenit de subsidiaritate, atunci trebuie să subliniem că ea se regăseşte cel mai bine în acest actor universitar care este departamentul. Mulţi înţeleg prin departament un grup de titulari, cât mai mulţi, şi un număr de programe universitare. Tare îmi este teamă că minţile bolşevice consideră că departamentele mari, în care să se amestece programe diferite, să se convieţuiască aşa, ca în colectivism, foarte mulţi colegi, sunt mai uşor de guvernat sau mai bine spus de manipulat. Se alege un director de departament pe placul „şefului mare”, iar restul colegilor nu mai contează, mai ales că domnia majorităţii uneori, sau de cele mai multe ori, ţine loc de aşa zisa „democraţie universitară”. Este cel mai pervers şi mai cinic mod de a anula identitatea profesională a colegilor universitari, de a ascunde lipsa de performanţă a unora şi modul sigur de a ucide şi programele de licenţă şi masterat care funcţionează. Unii din colegii noştri au trăit „performat” și în regimul comunist (şi cred că mental, organic trăiesc şi în zilele noastre), iar pentru aceştia „centralizarea democratică” era o armă perfectă la îndemâna şefului. Mulţi s-ar bucura să revenim acolo. Să sărbătorim acest eveniment la 25 de ani de la Revoluţia din decembrie, care pe mulţi i-a pus pe jar în acele vremuri. Ar fi sărbătoarea lor, a celor ce au construit victorios comunismul-naţional. Acest eveniment se poate întâmpla dacă, aşa cum Grigore Leşe spunea într-un cântec de al său, „Or murit tăţi oamenii”.
Cel mai periculos aspect pentru guvernanţa universitară, pentru o universitate flexibilă, dinamică, bazată pe o reală competitivitate, este dat de apariţia unei specii de „universitar” amestecat cu spiritul mizer şi frust al politicienilor. CV-urile unora, chiar a unor colegi din UBB, sunt făcute la locul de muncă, în politică sau prin activismul politic. Îi rugăm pe colegii noştri să descarce cv-urile unora din membrii conducerii unor universităţi şi să vadă, să constate şi să scrie despre această realitate. Alianţa dintre cele două specii de „universitar”, cei cu mentalităţi centraliste, bolşevice, şi noii profitori ai tranziţiei universitare pot naşte monştri! Ei practică de fapt un soi de „feudalism universitar”, în care aparent sunt vasalii rectorului, dar în realitate îşi construiesc forme proprii de baroniadă, bazându-se nu pe capabilitatea lor de a genera proiecte de cercetare sau inovări didactice, ci și pe accesul nelimitat, în dauna performanţei, la resursele universităţilor. Vor ascunde mereu, şi în regim de gaşcă, lipsa de performanţă sub masca cifrelor, a numărului de articole publicate în te miri ce revistă americană sau de oriunde, grăbită să ofere spațiu doar contra cost și nu mai mult de câteva mii de semne, pentru că acolo aglomerația este mare! Acest tip de abordare a permis unor aşa ziși universitari să facă cariere rapide îmbinate întotdeauna cu activităţi politice partizane.
Cine poate stopa scurgerea banului public, realizat prin munca sutelor şi miilor de universitari, către aceste „baroniade”? Greu răspuns. Legitimitatea dată de alegeri în care găştile negociază ca şi în politică nu este o garanţie a performanţei. Ar trebui probabil să punem accent pe conştiinţa civică a generaţiei tinere şi a generaţiei de mijloc care să pornească de la ideea generoasă că nimeni nu le poate confisca identitatea şi nimeni nu poate tranzacţiona cu destinele lor.
Departamentul de tip occidental, bazat nu pe un număr mare de titulari, ci pe un nucleu de cercetare de performanţă, în care programele să genereze interes în societate românească, ar fi mai mult decât necesar. Legea actuală este bună atâta timp cât dintr-un fals calcul de performanţă bazat pe cifre şi nu pe oameni, unii ar susţine – şi s-a mai întâmplat – un numerus clausus. Nu numai că mentalitatea aceasta este neobolşevică, ce nu ţine cont de afinităţile de cercetare, de structura diferită a unor programe universitare, de cv-ul cadrelor didactice, dar nu ţine seama de universitar în sine, de principiul liberal fundamental pentru o „bună guvernanţă” universitară. În UBB sunt departamente mici şi mari. Unele sunt performante în cercetare, din punct de vedere didactic şi financiar, altele doar în cercetare, altele numai financiar. Se poate constata că nu dimensiunea contează, ci înţelepciunea liderilor de a construi afinităţi de colaborare, programe sustenabile şi atragerea de asociaţi cu expertiză în domeniile de studii pe care le acoperă departamentul în cauză. Principiile flexibilităţii, coeziunii, trasparenţei şi eficienţei, specifice guvernanţei – implicit guvernanţei universitare – reclamă o politică universitară liberală care să încurajeze departamentele performante, punând accent pe titularii angajaţi, pe cei aflați temporar și pe asociaţi, dar căutând totodată soluţii pentru cele în dificultate.
În orice analiză, de orice tip ar fi ea, amestecul departamentelor performante cu cele dezastrous constituite, cele din urmă arătând ca un soi de piramidă răsturnată, în care sunt mai mulţi conferenţiari şi profesori decât lectori şi asistenţi, nu ar duce decât la un eşec lamentabil.
De aceea îi rog pe colegii mei din UBB şi, mai ales din Senatul acestei prestigioase universităţi, să gândească foarte bine atunci când decidenţii vin în faţa lor cu tot felul de propuneri de comasare a departamentelor. Acestea sunt „daruri greceşti” ce ar putea să le afecteze destinele, mai ales pe cele ale tinerilor colegi ce aspiră la promovare pe principiul meritului și al competenței, și nu pe cel al vechimii ori a slugărniciei. Să se uite bine la cei ce propun. Nu au venit cu aceste demersuri atâta timp cât au fost lectori şi asistenţi sau chiar conferenţiari, ci numai după ce au depăşit această etapă. Îi rog să reflecteze în ce tip de universitate doresc să-şi continue activitatea. La una centralizată, în care, un grup restrâns, ajuns vremelnic prin tot felul de înţelegeri din culisele politicii, le va conduce destinele şi în care vor profita doar grupurile formale şi informale asociate în feude universitare? Sper că spiritul liber din 2012 n-a murit cu totul, că nu se va instala în locul autoritarismului de odinioară dictatura mediocrităţii politice şi politicianiste, îngemănată cu „urâţenia”, frustrările şi complicităţile boleşevismului de altădată.
