De la geopolitica americană sub Bush la geopolitica americană sub Obama
Evident, în sfera teoriei putem enunţa ipoteza că revenirea la putere a „democraţilor” amercani în dauna „republicanilor” a modificat vizunea geopolitică a Statelor Unite şi a aliaţilor săi. Administraţia Obama şi-a cristalizat noi priorităţi strategice chiar dacă Strategia de securitate naţională din anul 1992 rămâne nemodificată şi actuală. Şi dacă în perioada Bush amplasarea Sistemului de apărare antiaeriană(Scutul antiaerian). Experţii şi politologii ruşi consideră că acest lucru nu a fost determinat de Iran, ci mai degrabă este vorba de miza pe care o stabiliseră Statele Unite pe Europa Centrală de Est, văzută ca un partener prioritar pe continentul european( «Lumea globală. Ambiţiile Rusiei suverane» Forumul „Strategia-2020” (14.10.2009) http://er.ru/2020/text.shtml?10/3239,110390. Adică, îşi justifică politologii ruşi opiniile, bătrâna Europă, prin Franţa, Germania, Italia, ar fi trădat America în războiul din Irak şi miza ar fi constat în apariţia unei noi Europe, angajate unei politici strategice americane, care s-ar fi prezentat prin Polonia, România, Ţările Baltice, Ungaria, Cehia(Cu toate acestea există voci că dintre toate statele central-est europene, Rusia ar trebui să-şi intensifice colaborarea cu România şi Bulgaria). Şi aceste state central-est-europene au devenit principalele partenere ale SUA în NATO, iar apariţia Scutului ar fi constat ca un gest de recunoştinţă. Şi dacă anterior Statele Unite se sprijinea pe Europa Occidentală, iar pe Europa Central Europeană o asocia primei, în perioada Bush Statele Unite a mizat pe Europa Central Europeană, iar cu Europa Occidentală a menţinut relaţiile deja prestabilite în anii precedenţi. Noua administraţie Bush s-a distanţat de priorităţile administraţiei Bush, iar Europa Central Europeană devine neinteresantă pentru şeful statului american. Refuzul amplasării Scutului în Europa de Est rezidă din aceste considerente, sistem de apărare prioritar anterior intereselor americane.
O altă prioritate care a căzut din actualitatea constă în transferarea într-o perspectivă nedeterminată a posibilităţii admiterii în NATO a Ucrainei şi Georgiei. Mai ales că astăzi statul ucrainean, în urma schimbărilor politice ca urmare a instalării la putere a unei administraţii proruse, a renunţat la procesul de aderare la Alianţa Nord Atlantică. Şi trebuie să recunoaştem că dacă iniţial Statele Unite şi-au formulat un obiectiv de atragere în NATO a Ucrainei şi Georgiei, instituind şi o campanie de popularizare a unui ideal euroatlantic pentru statele europene din fostul spaţiu postsovietic, până la dezideratul că uşile NATO sunt deschise pentru Ucraina şi Georgia şi cândva, odată, aceste state vor adera-reprezintă un eşec în scopul strategiei de politică externă şi modificarea din mers a priorităţilor de politică externă. De asemenea remarcăm că administraţia Obama mai mult stabileşte accentul pe lumea musulmană, iar relaţiile cu statele adverse intereselor americane sunt mai relaxante, făcând excepţie Iranul şi Coreea de Nord.
Modelul „Elţin” redivivus în politica externă a Rusiei
După destrămarea URSS-ului, primul preşedinte rus, după epoca postsovietică, Boris Elţân, manifesta un interes sporit pentru o alianţă ruso-americană. Istoricii ruşi consideră că jucându-se cu ideea stabilirii unei relaţii privilegiate cu americanii, şeful statului rus a eşuat lamentabil în politica externă, întrucât această idee l-ar fi făcut vulnerabil, iar preşedintele american Bil Clinton ar fi profitat din plin, îmbătându-l şi stabilindu-i cedări în chestiuni care prin alte căi nu le-ar fi obţinut. Ca argument ruşii invocă cartea lui Talbet „Bill şi Boris”. Prin urmare există în practica istorică tentative de stabilire a unei alianţă strategice ruso-americane încă din anii 90, dar care nu a funcţionat. Modelul unei alianţe strategice ruso-americane a fost exprimat în anii 90 şi de fostul şef al diplomaţiei ruse Andrei Kozârev.
Rusia-SUA
Noul context geopolitic arată că Statele Unite, sub administraţia Obama, ar privi mai îngăduitor spre Moscova şi ar concepe o nouă viziune în relaţiile cu Rusia.
Trebuie să menţionăm că la baza formulării perspectivelor ruso-americane se află Hillary Clinton, secretarul de stat, în gestiunea căruia se află politica externă americană şi, întâmplător sau nu, este soţia fostului preşedinte american Bill Clinton. Trebuie să recunoaşte că restartarea relaţiilor ruso-americane, dar şi stabilirea princiipilor unei cooperări interstatale de avengură s-a reliefat în ratificarea Tratatului Start. Noul Tratat START ruso-american de reducere a armelor strategice ofensive a fost ratificat de ambele părţi ale oceanului. Pregătirea documentului a durat ceva mai puţin de doi ani – o perioadă de timp destul de scurtă pentru un tratat de un asemenea nivel(http://romanian.ruvr.ru/2011/01/27/41525841.html. Ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, a declarat că ratificarea noului START va creşte stabilitatea internaţională şi va promova cooperarea Rusia-SUA, „Principiile egalităţii, parităţii şi caracterului indivizibil al securităţii pun o fundaţie solidă pentru cooperarea modernă Rusia-SUA în diverse sfere”, a spus el, la 5 februarie 2011, la conferinţa de la Munchen. Secretarul de stat american Hillary Clinton a salutat schimbul de instrumente de ratificare şi a declarat că tratatul este un exemplu „al cooperării ce este în interesul tuturor”. Semnat în aprilie 2010 de Dmitri Medvedev şi Barack Obama, START prevede un maxim de 1.550 ogive nucleare desfăşurate pentru fiecare dintre cele două ţări, o reducere cu 30% în raport cu nivelul tratatului din 24 mai 2002. Tratatul a fost ratificat de Parlamentele celor două ţări şi aprobat de liderii rus şi american în ianuarie).
În contextul prefigăriii unor noi obiective geopolitice şi geostrategice comune, miza cooperării ruso-americane este evaluată distinct de expertiza rusească. Abilitate voci ruseşti care îşi revendică acelaşi rol axiologic de putere continentală consideră că Statele Unite nu îşi văd un rost de „mârţoagă”, ci pe cel al unui „călăreţ”, ceea ce în cultura politică americană se exprimă prin „mitul cowboyului cu pălărie roşie”, iar mârţoaga ar fi utilă emenamente ca să îndeplinească servicii pentru America. Din acest considerent, ruşi cred că America niciodată nu va fi de acord să fie mârţoaga care să se lase călărită de călăreţul rus. Prin urmare, spun ruşii, politica externă americană se vrea axată a fi cea a călăreţului care călăreşte mârţoaga rusă, ceea ce ar fi contraindicat, dar şi absolut inadmisbilă.
Putem vorbi azi despre o reîntoarcere în timp, cauzată de criză, care şi atunci ca şi acum răzbeşte în sistemul internaţional. Acesta ar fi mesajul discursiv rusesc sugerat de premierul rus Vladimir Putin care reclamă că anul 91 a fost unul tragic şi o calamitate geopolitică a secolului XX, înainte de prăbuşirea Uniunii Sovietice, şi că Moscova a tras învăţăminte din acea perioadă.
Rusia- China
Un alt aspect sensibil care provoacă îngrijorare şi trezeşte mai multe semne de întrebare la Moscova ţine de relaţia de apropiere formală dintre Rusia şi China. Iar aceste îngrijorări survin graţie ofensivei chineze în Rusia, reliefată şi în fluxul migraţional ilicit, a apariţiei unor comunităţi noi pe teritoriul rus. Şi dacă, anterior, spun politologii ruşi, Europa a tratat Rusia ca pe un teritoriu care descurajează ascensiunea „rasei galbene” pe bătrânul continent, astăzi nu mai pun accent pe acest fenomen. În anul 2009, în decurs de un an, Rusia a semnat un imens contract, a luat credit în valoare de 25 miliarde de dolari pentru construirea unui gazoduct în Republica Populară Chineză. Mai apoi au urmat şi alte acorduri ruso-chineze care au creditat Rusia cu alte miliarde de dolari. Public s-a demonstrat o apropiere o evidentă apropiere a ruşilor cu chinezii, iar declaraţiile referitoare construcţiile de drumuri pe care le vor realiza chinezii, că muncitorii chinezi vor demara în Rusia lucrări serioase, că tehnologiile chineze vor aveea acces pe piaţa rusească în schimbul materiei prime, au trezit un acut interes în mediul rusesc. Aproperea Rusiei de China este văzută distinct de mediul politic rusesc. O parte din adepţii proiectul proasiatic consideră China ca un redutabil partener în descurajarea Occidentului, pentru că susţin aceştia, în anii 90, occidentalii ar fi descurajat negocierile politicii de apropiere a Rusiei de China, că lobbycraţia occidentală s-a opus unei asemenea tendinţe.
Rusia-UE
O prioritate geopolitică a Rusiei o constituie relaţiile cu Europa Occidentală. Fără îndoială că Rusia îşi pune o oarecare speranţă într-o Europă fexibilă faţă de iniţiativele ruseşti. Este adevărat că dialogul dintre Rusia şi UE se bazează pe un act de bază- Convenţia de parteneriat şi cooperare(CPC), care a intrat în vigoare în anul 1997. În afară de CPC, a fost elaborat modelul celor patru spaţii, în care sunt ilustrate scopurile şi obiectivele de cooperare, şi hărţile rutiere, în care sunt precizaţi paşii de realizare a acestora. Proiectele de securitate europene în Rusia nu stârnesc opinii reacţionare cum că ar exista posibile ameninţări la adresa statului rus, chiar dacă experţii afirmă că interesulreciproc este scăzut. Pe de-o parte, Rusia are o atitudine sceptică faţă de proiectele UE în domeniul securităţii şi a apărării, fiind sceptică că s-ar incadra în tipajul lor. Iată de ce, ca să Pe de altă parte, ruşii nu înţeleg în ce ar consta Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare (ESDI) în logica sistemului de securitate comună. Evident, există opinia că cultivarea unei cooperări politico-militare avansate cu UE ar presupune contracararea politicii NATO. Kremlinul consideră că UE încă nu şi-a determinat rolul în arhitectura de securitate europeană. Iar în această privinţă Rusia are o mare dificultate de a înţelege, unde şi cum ar putea să se exprime statul rus în această structură regională, care sunt mecanismele participative a Rusiei în procesul luării de deciziile legate de operaţiunile desfăşurate sub egida UE. Rusia consideră inoportună ratarea posibilităţii de cooperare în această direcţie, care i-ar oferi şansa să devină membru de facto al acestui proces. Războiul pe care l-a instituit asupra Georgiei a format o reacţie negativă din parte UE, chiar dacă au acceptat contribuţia factorului european de-a restabili pacea temporară în regiune, iar iniţierea de „războaie ale gazelor” contra Ucrainei, Belorusiei, Republicii Moldova, cu efecte spre statele din UE au pus Rusia într-o poziţie de agresor economic. Prin urmare, din 30 noiembrie 2009, Moscova a lansat un proiect de Acord de securitate europeană, potrivit căruia Occidentul ar trebui să renunţe la pârghiile sale de influenţă din spaţiul postsovietic, enunţând teza că nici o organizaţie nu poate să-şi consolideze securitatea în pofida altora. Proiectul rusesc adresat UE şi pentru care a militat Merkel la 18-19 octombrie 2010, la Deauville (Franţa), propune o reaşezare a sferelor de influenţă pe harta europeană, o Europă antiamericană şi libertatea de circulaţie pentru ruşi. Şatajul Europei cu gazele ruseşti, construcţia de gazoducte antieuropene în spaţiul UE, sabotarea proiectelor energetice europene relevă faptul că Moscova joacă cartea ameninţării statelor Europei prin mijloace neoneste şi negociind la sânge caracterul de lider euroasiatic. De asemenea, Moscova observând procesele care se petrec în Europa Occidentală, spre exemplu, alegerile din Germania, sunt consternaţi de faptul că în dauna prietenilor social-democraţii, comuniştii germani intră în Parlament, că Lafonten acumulează 12%. Teama că comuniştii din patria lui Karl Marx sunt alţii decât echipa Shreoder cu care Rusia a realizat atâtea acorduri în privinţa gazului, mai ales Gazpromul îi debusolează, pentru că laboratoarele ruseşti intră în incertitudinea de-aşi stabili priorităţile pe termen lung cu formaţiuni pe care le-ar fi neglijat.
În schimb, sunt reconsiderate relaţiile cu partidele radicale de dreapta care s-au solidarizat cu poziţia Rusiei în subiecte sensibile. Un exemplu ar fi Partidul Libertăţii din Austria care a sprijinit politica rusească în Georgia şi a adoptat accente dure antiamericane. Dar una din ideile care se conturează în Rusia constă în edificarea unui singur consorţiu european al gazelor în care Rusiei i-ar reveni rolul de primă vioară.
În loc de concluzii
Statele Unite ale Americii, China şi Europa, în ordinea enunţată, rămân priorităţile geopolitice ale Rusiei. spaţiul postsovietic reprezintă un spaţiu vital pentru Moscova, pe care şi-l arogă şi pe care îl consideră intangibil actorilor euroatlantici. Întrucât Ucraina, instuţional, s-a raliat într-o oarecare măsură la valorile ruseşti, regiunea Caucazului se prezintă ca fiind cheie în ulterioarele mişcări tectonice geopolitice. Rolul sporit al Turciei care tot mai intens începe să influenţeze geopolitica regională, relevă că jocul în care europenii şi americanii vor miza pe factorul turc(chiar dacă nu este un stat UE) în scopul realizării unor proiecte care nu i-ar permite Rusiei să saboteze iniţiativele europene şi euroatlantice în domeniul energetic.
Indubitabil, Rusia recunoaşte că se prezintă ca o putere regională într-o ordine internaţională, în care există 3 mari centre de impact geopolitic: Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană şi China. Dacă este să-l citez pe expertul Institutului de strategie naţională a Rusiei, Pavel Sveatenkov, Rusia ar trebui să joace pe contradicţiile celor trei centre, să-şi desfăşoare politica în aşa stil încât să arate doar ca un centru regional, să profite din disputele celor trei în calitate de „punte” dintre Europa şi Asia.
