De Cornel Jurju, istoric, Clubul Monarhiștilor Clujeni
Dacă stau bine să mă gândesc, ceea ce noi numim alegeri prezidenţiale seamănă mai degrabă cu un fel de cutremur prezidenţial, atât ca mod de manifestare, dar mai ales prin urmări. Şi, să fim de acord, nu vorbim aici de orice fel de cutremur, ci de unul semnificativ, cu un grad major de risc. Totuşi, să admitem că faţă de cumplitele zguduiri ale scoarţei terestre, „indispensabilul” nostru seism prezideţial este cât se poate de predictibil. Se repetă fără putinţă de eroare la fiecare cinci ani.La fel de ciclică şi aproape imperturbabilă este starea de spirit a românilor. Cu toate că trecurăm prin câteva runde de alegeri începând din 1990, n-am prea progresat la capitolul realism. Continuăm să visăm cu ochii deschişi. Suntem încă dispuşi să credem că odată cu noul şi preţiosul „ales” ni se va schimba norocul. Că România noastră va fi măcar un „strop” mai virtuoasă: mai dreaptă, mai harnică, mai pricepută, mai optimistă etc. În realitate, pe lângă faptul că speranţele noastre capătă cu rapiditate forma ridicolului, alegerile prezidenţiale brăzdează societatea românească în tot mai numeroase şi profunde falii. Căzută în hipnoza caruselului prezidenţial, România este tot mai paralizată de păcatul dihoniei, al dezbinării. Cum-necum, tinerii se pomenesc învrăjbiţi împotriva vârstnicilor, angajaţii împotriva pensionarilor, românii din stradă împotriva românilor de la televizor, ardelenii împotriva oltenilor sau moldovenilor etc. Însă grava maladie a dezbinării prezidenţiale, atinge nivelul său maxim imediat după deschiderea urnelor. Luni dimineaţa, după infernala centrifugare electorală, ne trezim, ne frecăm abitir la ochi şi constatăm că suntem împărţiţi între două Românii: una a frustraţilor, cealaltă a aşa-zişilor „câştigători”. Primii, s-ar putea resemna, însă nu-i imposibil ca, măcar pentru o vreme, să aleagă calea protestului stradal. La fel de bine ar putea aştepta dulcele gust al răzbunării de peste cinci ani. După cum nu-i exclus, ca o parte a lor, să decidă a îngroşa rândurile tot mai celebrei şi discutate/disputate diaspore. Ceilalţi, după ce aburul victoriei se va fi evaporat, vor gusta cu vâf şi-ndesat din „paharul” deziluziei. Se vor lămuri cu rapiditate că „dividendele” succesului nu fac deloc obiectul unei partajări echitabile. Oricum nu-s pentru ei. Ele sunt privilegiul exclusiv al „marelui” ales, de care acesta poate dispune discreţionar cu deosebire în beneficiul grupului de prieteni (politicieni şi afacerişti).
Aşa stând lucrurile, şi nu de ieri de azi, ci de vreun sfert de secol, cred că ar fi timpul să ne „tragem sufletul” şi să chibzuim un pic. Oricum ar merita ca, frustraţi ori „victorioşi” deopotrivă, să ne întrebăm cît rost mai are să rămânem „la mâna preşedinţilor”. Sau dacă mai are sens să îndurăm tot mai devastatoarele consecinţe ale zvârcolirilor „cincinalului” prezidenţial. Sigur că pentru o clipă am putea fi dezorientaţi, ne-ar putea „încolţi” în suflet spaima, după care „fără rău îi şi mai rău”. Să nu fim, însă, pesimişti! Alternativa există şi constă în substituirea instituţiei Preşedintelui cu aceea a a Monarhului Constituţional. Pe drept cuvânt, Monarhia Constituţională Parlamentară ne poate scuti de inutilele/costisitoarele cutremure prezidenţiale, punând în loc perspectiva unităţii sociale în jurul unui simbol în genere recunoscut, a stabilităţii şi continuităţii.
