De Eduard Boboc, documentarist ClujToday.ro
După masacrul de la Dubăsari (13.12.1991), Conflictul Transnistrean a trecut într-o perioadă latentă, riscul reizbucnirii acestuia rămânând persistent. Conştienţi de modificarea situaţiei politice a enclavei nistrene în urma creării CSI, liderii ARN nu agreau stabilirea unor relaţii strânse a Chişinăului cu Moscova, Minskul şi Kievul. Sub acest aspect, incidentul de la Dubăsari, cauza întreruperii vizitei preşedintelui Snegur şi a suspendării consultărilor şefului statului cu fondatorii Uniunii reformate, submina poziţiile RM, favorizând tentativele ideologilor tiraspoleni de a compărea în ochii Moscovei în calitate de victimă inocentă.
La 18.12.1991, Federația Rusă (FR) îşi învederase acceptarea stabilirii relaţiilor diplomatice cu Republica Moldova (RM). Declarând cu satisfacţie disponibilitatea Chişinăului pentru analizarea Acordului privind crearea CSI şi adoptarea unei poziţii favorabile a oficialităţilor Moldovei faţă de eventualitatea semnării documentului, B. Elţin pledase pentru menţinerea şi intensificarea, în noile condiţii istorice, a “vechilor tradiţii de colaborare frăţească şi de înţelegere reciprocă” între FR şi RM.
La 26.12.1991, I. Smirnov îşi asumase responsabilităţile Comandantului Suprem al FARMN.
Confirmându-i presimţirea col. V. Gusleacov vizavi de inevitabilitatea unor tensionări, V. Berlinschi, preşedintele comisiei parlamentare pentru combaterea criminalităţii, i-a comunicat colonelului, la orele 23.00 a zilei de 27.02.1992, îngrijorarea în legătură cu situaţia din or. Bender. După ce aflase despre faptul că gardiştii şi cazacii primiseră un semnal de alarmă, începând a se concentra la locul de dislocare, Gusleacov, analizând informaţia operativă, a anunţat alarma pentru efectivul poliţiei, astfel începând o nouă etapă a conflictului, care a condus la evenimentele tragice din primăvara-vara anului 1992.
La momentul declanşării conflictului armat, forţele Chişinăului nu-i puteau opune o rezistenţă semnificativă inamicului, deoarece, în primul rând, Armata Naţională a RM era încă în stadiu de constituire. Forţele conservatoare din republică s-au opus cu vehemenţă eforturilor conducerii statului în vederea transformării mişcării voluntarilor într-o structură organizată care să constituie baza viitoarei Armate Naţionale.
La 5.01.1992, Consiliul mişcării pentru egalitate în drepturi “Unitate – Edinstvo” s-a pronunţat împotriva creării Forţelor Armate ale Republicii, pretextând imposibilitatea financiară a statului de a întreţine armata, şi preşedintele Snegur a anulat proiectul privind crearea Armatei Naţionale în baza mişcării voluntarilor .
În acelaşi timp, forţele militare şi paramilitare ale ARN, deja în perioada constituirii sale, s-au implicat în acţiuni militare împotriva reprezentanţilor Chişinăului în regiunea transnistreană, în primul rând împotriva poliţiei moldoveneşti, urmând blocarea căilor ferate în regiunea staţiei Tighina de către femeile sosite din Tiraspol sub conducerea Galinei Andreeva. După evenimentele din 13 decembrie 1991 , Smirnov a semnat, la 2.02.1992, o declaraţie, în care se menţiona, în special: “în pofida eforturilor depuse de conducerea RMN în vederea stabilizării situaţiei din oraş şi a încetării confruntării dintre republica noastră şi RM, situaţia în unele raioane ale Transnistriei continuă să fie încordată. Mai ales aceasta se referă la oraşele Bender şi Dubăsari, unde poliţiştii înarmaţi organizează provocări şi atacuri asupra posturilor de miliţie şi asupra gărzii republicane” .
La 17 şi 18 ianuarie (1992), au avut loc adunările constitutive ale districtelor căzăceşti Slobozeia şi Bender din cadrul Oştii Căzăceşti de la Marea Neagră, iar la 14.02.1992 a fost înfiinţat districtul căzăcesc Dubăsari.
După aprobarea de către “preşedintele RMN” a regulamentelor militare ale FARMN (14.02.1992), SSRMN a adoptat regulamentul “Privind formaţiunile militare ale Oştii Căzăceşti de la Marea Neagră” (15.02.1992) şi hotărârea “Cu privire la măsurile pentru asigurarea dezvoltării culturii naţionale ucrainene şi a educaţiei, realizarea exigenţelor sociale ale populaţiei ucrainene din RMN” (19.02.1992).
De menţionat că, în perioada decembrie 1991 – martie 1992, organele legale ale puterii de stat din raioanele estice ale RM au fost substituite cu organe anticonstituţionale, procesul respectiv luând proporţii de masă. Concomitent, s-a intensificat activitatea de constrângere a organelor judecătoreşti, de drept şi economice în vederea trecerii lor sub jurisdicţia pretinsei republici. În acelaşi timp, în Moldova continuau să sosească detaşamente de cazaci ruşi care erau antrenaţi în acţiuni anticonstituţionale de partea separatiştilor.
În martie 1992, evenimentele au devenit dramatice: gardiştii-mercenari şi căzăcimea venită de pe aiurea (profitând de faptul nepregătirii totale a Chişinăului pentru război ) au desfăşurat acţiuni militare împotriva organelor legale ale RM.
La 1.03.1992 (orele 22.19), în ajunul primirii RM în ONU , serviciile speciale ale forţelor separatiste, utilizând forţa cazacilor şi a gardiştilor înarmaţi, au realizat o provocare, un conflict, cu utilizarea armelor de foc, între un grup de cetăţeni şi un grup înarmat de gardişti. Ca urmare, forţele separatiste, susţinute de armata a 14-a a CSI, invocând învinuirea de împuşcare a m-rului de miliţie I. Sipcenko (şeful secţiei de miliţie de la Dubăsari) şi a unui cazac, au luat cu asalt SRP Dubăsari (ultima secţie de poliţie din regiunea transnistreană a republicii aflată sub controlul Chişinăului). Astfel, după ce, la orele 22.00, SRP Dubăsari a fost sesizată în legătură cu o încăierare dintre nişte tineri în zona fabricii de confecţii (la unitatea de serviciu a SRP se prezentaseră un tânăr şi o tânără, care au comunicat că, recent, la căminul fabricii de confecţii din localitate au avut loc dansuri şi că, între diferite grupuri de cetăţeni, pe de o parte, şi gardişti înarmaţi cu pistoale-mitralieră, pe de altă parte, s-a iscat un conflict), la faţa locului fusese trimis grupul operativ al SRP Dubăsari (3 poliţişti) care a fost atacat de un grup de gardişti şi cazaci înarmaţi, aceştia din urmă apropiindu-se pe la spate, la bordul a două automobile. În timpul unei scurte încăierări cu cei care încălcaseră ordinea publică, a fost rănit mortal un comandant căzăcesc, iar 34 poliţişti (inclusiv cei veniţi în ajutorul colegilor) au fost dezarmaţi, arestaţi şi luaţi ostatici. La orele 22.30, vicecomisarul de poliţie, Colesnic, a dezminţit participarea grupului operativ al SRP la acest schimb de focuri, în timpul căruia fusese rănit mortal I. Sipcenko (acesta, spitalizat în stare gravă, a decedat, peste puţin timp). Iar la orele 22.43, ofiţerul de serviciu al SRP a primit un telefon anonim, fiind ameninţat cu asaltul Secţiei ce urma a se produce în scurt timp.
Deşi propaganda smirnovistă i-a învinuit de moartea lui I. Sipcenko pe “voluntarii de la Chişinău”, aceştia nu erau altcineva decât locuitori ai acestor localităţi care ieşiseră să apere poliţia, organ constituţional, care era atacată de un grup de oameni agresivi, induşi în eroare de activiştii tiraspoleni. Sipcenko a fost împuşcat de un adolescent înarmat tot de ei – liderii rebelilor de la Dubăsari – în faţa mai multor martori, mulţi dintre care sunt vii şi astăzi.
La orele 00.38 (deja la 2.03.1992 ), în piaţa centrală a oraşului au început a se aduna gardişti, cazaci şi persoane civile, vehiculându-se dezinformarea cum că Sipcenko ar fi fost rănit de către poliţiştii dubăsăreni. Imediat, sediul SRP fusese înconjurat de cazaci înarmaţi cu pistoale-mitraliere. La mai puţin de o oră după un alt telefon anonim (ofiţerului de serviciu al SRP i s-a comunicat că din piaţă porniseră spre sediul SRP peste 300 persoane), deja la orele 01.33, la unitatea de serviciu telefonase atamanul cazacilor, cerându-i efectivului poliţiei să depună, în decurs de o oră, armele şi să se predea, în caz contrar ameninţând cu exterminarea poliţiştilor. Concomitent, cazacii înarmaţi au început să spargă uşile sediului secţiei paşapoarte şi a secţiei pază, iar la orele 01.39 aceştia au reuşit să ocupe sediul secţiei pază, dezarmând trei poliţişti. După ce, la orele 02.01, poliţiştii fuseseră avertizaţi telefonic că termenul ultimatumului expiră şi că, în cazul nesupunerii cerinţelor formulate, “vor pieri cu toţii”, peste doar 18 minute, sosiseră întăriri căzăceşti, care se apropiaseră de geamurile şi uşa SRP. După ce, la 02.43 şi la 03.01, gardiştilor, prin staţie radio, li s-a ordonat să ia cu asalt SRP, poliţiştilor li s-a cerut să se predea, garantându-li-se viaţa doar în cazul predării (a doua oară, poliţiştilor li s-a dat un termen de executare de 15 minute). Peste doar 3 minute (la 03.04), cazacii au început să spargă uşile SRP, iar la 3.20 de sediu se apropiase un BTR. La 03.26, spărgând uşile, gardiştii şi cazacii au pătruns în incinta SRP, dezarmându-i şi arestându-i pe lucrătorii de poliţie care, exercitând ordinul superiorilor, n-au deschis foc asupra agresorilor. Ocupând primul etaj, atacatorii l-au determinat pe vicecomisarul de poliţie, Arteni, să iniţieze negocieri cu atamanul cazacilor, însă căpetenia căzăcească le-a cerut să predea armele şi să evacueze sediul. După ce rebelii ocupaseră şi etajul doi al instituţiei (la 03.36), dezarmându-i şi scoţându-i afară pe poliţiştii aflaţi acolo, legătura telefonică cu SRP Dubăsari fusese întreruptă, iar la 04.20, Arteni a comunicat, prin sistemul de legătură radio, despre ocuparea de către cazaci a SRP. Membrii subunităţilor militare separatiste, susţinuţi de formaţiuni căzăceşti, au arestat întregul efectiv al poliţiei şi i-au dus pe toţi, desculţ, la Tiraspol, unde poliţiştii au fost expuşi interogărilor şi maltratărilor fizice: fiind întreţinuţi în condiţii contrare normelor sanitare, ei erau înjosiţi, snopiţi în bătăi şi “supuşi unor chinuri neomeneşti”. Peste puţin timp, pe toate podurile şi şoselele din stânga Nistrului au fost instalate posturi de gardişti şi cazaci având în dotare transportoare blindate.
Spre seară (la orele 18.30), după ce-şi concentraseră forţele, gardiştii, ameninţând cu armele şi aplicând măsuri violente, au atacat postul poliţiei rutiere din apropierea intersecţiei străzilor Chişinău-Ermacov, ulterior (la 19.15 şi la 19.50) reţinând 5 colaboratori ai bat. de patrulă şi pază, care au fost dezarmaţi şi snopiţi în bătăi. (Faptul înarmării “din belşug” a separatiştilor nu e deloc de mirare, în acest context fiind necesar a relata că numai la începutul lui martie 1992, din bat. dislocat în s. Parcani (r. Slobozia) au fost sustrase, fără ripostă din partea militarilor, peste 1.000 pistoale automate, 1,5 mln. cartuşe, 20 aruncătoare de grenade ).
Acţiunea armată de la Dubăsari (desfăşurată concomitent cu un incident ce avuse loc în sectorul Cocieri-Roghi ) a marcat trecerea perioadei de provocări şi conflicte (aşa-zisa perioadă latentă a conflictului armat de pe Nistru) la cea de acţiuni militare pe scară largă , de facto a războiului dintre ARN şi RM, război în care RM a intrat neavând nici armată, nici armament şi muniţii (Armata Naţională s-a creat abia în mai 1992, în martie existând doar Ministerul Apărării creat prin Decret prezidenţial), un război nedeclarat, fără precedent în plan mondial, în care RM, atacată cu forţele armate regulate ale FR şi ale ARN, a fost nevoită a se apăra, practic, utilizând exclusiv efective poliţieneşti.
Tentativele oficialităţilor de la Chişinău în vederea restabilirii ordinii constituţionale şi de drept au întâmpinat o rezistenţă armată (în confruntările respective câţiva poliţişti şi-au pierdut viaţa), separatiştii recurgând, concomitent, şi la represalii masive împotriva populaţiei: astfel, au fost nimiciţi fizic locuitorii din regiune care s-au manifestat în plan politic pentru susţinerea integrităţii teritoriale a RM.
Comentând evenimentul respectiv, propaganda tiraspoleană l-a plasat “pe contul” “organizaţiilor terorist-diversioniste” ale Chişinăului, declarând că schimbul de focuri de la Dubăsari a fost un semnal pentru începerea acţiunilor militare de proporţii.
Potrivit ideologilor tiraspoleni, la 1.03.1992, “Moldova a dezlănţuit împotriva Transnistriei un adevărat război”, “un război împotriva propriului popor”, “un război criminal şi ruşinos”, determinat de “dorinţa de a înăbuşi republica nistreană prin metode de forţă”. În versiunea acestora, la orele 22.30, a fost mitraliat din pistoale automate automobilul aparţinând miliţiei de la Dubăsari, grupul operativ al căreia fusese chemat în urma unei alarme false. În urma încăierării, m-rul de miliţie I. Sipcenko a fost transportat, fără cunoştinţă, la spital, unde a decedat peste mai puţin de trei ore. Între timp, un grup de gardişti şi cazaci a reţinut câţiva poliţişti (care, potrivit afirmaţiilor gardiştilor, ar fi comis omorul lui Sipcenko), obligându-i să se predea.
În versiunea propagandiştilor tiraspoleni, data de 1.03.1992 a constituit “apogeul războiului nedeclarat al RM împotriva ARN”, o “agresiune de mare anvergură” care avuse consecinţe dintre cele mai tragice.
După localizarea provizorie a conflictului armat, formaţiunile poliţiştilor au încercat să restabilească ordinea de drept în estul republicii, însă, în urma ripostei forţelor paramilitare nistrene, în versiunea Tiraspolului, s-a creat pericolul transformării conflictului într-un război după scenariul iugoslav: liderii nistreni se aşteptau că Moldova va apela imediat către comunitatea mondială cu o declaraţie de intervenţie armată străină şi va introduce în luptă FA aflate în proces de constituire.
Astfel, începutul acţiunilor militare de proporţii s-a produs la 2.03.1992, ziua în care RM fusese admisă în ONU. Războiul i-a fost impus Moldovei de către separatiştii nistreni înarmaţi până-n dinţi de către armata FR. Izbucnit drept consecinţă a incidentului provocat de către separatiştii nistreni la Dubăsari, conflictul a determinat implicarea plenară a forţelor militare ale FR (fosta Armată a 14-a) în acţiunile militare împotriva tinerei Republici independente.
În această zi, grupe de separatişti şi cazaci înarmaţi au blocat circulaţia pe traseul Tiraspol-Dubăsari, au ocupat barajul hidrocentralei electrice şi podurile de peste Nistru la Tighina, Camenca, Râbniţa, Dubăsari, Vadul-lui-Vodă, Lunga, blocând circulaţia transportului. La fiecare pod staţiona câte o blindată gata pentru luptă. Spre seară (în jurul orelor 20.00), 16 gardişti înarmaţi au reţinut, la Tighina, 6 poliţişti şi, dezarmându-i, i-au dus la sediul OSTK, eliberarea acestora efectuându-se doar după intervenţia comisarului de poliţie Gusleacov şi a preşedintelui sov. orăşenesc V. Kogut.
La 2.03.1992, tânărul stat RM, lăsând la o parte întărirea structurilor administrative şi legislative, reforma economică în vederea trecerii de la economia socialistă la cea de piaţă, neavând nici măcar armată, a fost atras într-un război fără sens , care, de fapt, a fost o continuare a planului secesionist regizat de Moscova. Această zi a intrat în istorie ca “ziua declanşării de către forţele proseparatiste a conflictului armat din raioanele de est ale RM”.
Luând atitudine de evenimentele desfăşurate în regiune, “preşedintele RMN”, I. Smirnov, a emis un “decret”, dispunând introducerea, de la orele 7.00 a zilei de 2.03.1992, a stării excepţionale, pe un termen de o lună, în oraşul şi raionul Dubăsari.
În “Apelul” către locuitorii Transnistriei, Smirnov relata despre faptul activităţii, “pe teritoriul republicii”, a “grupelor diversioniste ale poliţiei şi ale serviciului de securitate” moldoveneşti, care, “săvârşind acte de terorism şi diversiune”, au drept scop provocarea panicii şi demoralizarea populaţiei.
Începând cu 2.03.1992, în raionul Dubăsari, s-au reînnoit incidentele armate, în urma acestora din partea Transnistriei fiind înregistraţi 7 morţi şi 19 răniţi.
Comparată de ideologii sovietici cu “un omor la o nuntă” , ziua de 2.03.1992, în care a avut loc escaladarea acţiunilor militare în regiunea nistreană a RM, a fost anunţată în stânga Nistrului ca fiind “începutul agresiunii armate a RM împotriva poporului RMN”.
Luând atitudine de ostilităţile de la Dubăsari, “pământ căzăcesc străvechi”, Oastea căzăcească de la Marea Neagră a republicii-fantome a adoptat textul unei declaraţii, în care, “protestând cu fermitate împotriva noii acţiuni criminale a duşmanilor poporului transnistrean”, îşi anunţa decizia în vederea apărării acestuia, totodată “avertizând conducerea Moldovei” cu “apelul către toate oştile căzăceşti din ţară în vederea apărării pământului căzăcesc transnistrean şi a poporului Transnistriei”, arătând că toată vina pentru posibilele consecinţele imprevizibile o va purta conducerea Moldovei.
De altfel, răspunzând chemării menţionate, cazacii ruşi s-au grăbit “să dea o mână de ajutor” separatiştilor, cea mai mare parte dintre cei sosiţi în Transnistria participând la acţiunile militare de pe platourile Cocieri şi Coşniţa şi fiind antrenaţi în activităţi de represalii şi de comenduire. Potrivit unui “decret” semnat de către Smirnov, “cazacilor, care executau paza frontierei de-a lungul Nistrului”, urma să li se repartizeze loturi de pământ în stânga Nistrului.
Potrivit propagandei smirnoviste, la 2.03.1992, un detaşament al poliţiei cu destinaţie specială ar fi atacat unitatea militară rusă din Cocieri pentru a acapara armament. Deoarece gen. Netkacev (comandantul armatei a 14-a) n-ar fi întreprins nimic “pentru a salva militarii şi familiile acestora” care ar fi fost luate ostatici, ei ar fi fost salvaţi de gardiştii de la Dubăsari, cu preţul multor vieţi, în urma “luptelor crâncene cu poliţiştii-terorişti”.
Afirmaţiile respective n-au fost decât un următor truc propagandistic al liderilor secesionişti, deoarece, în realitate, nici un detaşament cu destinaţie specială nu atacase, în ziua respectivă, unitatea militară rusă din Cocieri.
În versiunea Tiraspolului, “la Bender, din autoblindate au fost mitraliate două microbuze ale miliţiei transnistrene, un autobuz cu muncitori. Lângă s. Caragaş teroriştii (aici propagandiştii separatişti se refereau la poliţiştii şi voluntarii moldoveni – n.n.) l-au ucis pe N. Ostapenko, deputat în Parlamentul RM şi activist în RMN, iar pe treptele Consiliului orăşenesc Dubăsari, în urma exploziei unui proiectil tras de pe malul drept al Nistrului, au fost omorâţi 6 directori de întreprinderi. În acest timp, comandamentul transnistrean, în frunte cu gen. Şt. Chiţac, a înarmat 14 mii de muncitori, a aruncat în aer podurile de peste Nistru la Criuleni şi lângă satul Bâcioc, a organizat apărarea digului staţiei electrice de la Dubăsari şi a podului de la Râbniţa”.
Chiar de la începutul conflictului, formaţiunile paramilitare ale Tiraspolului au întreprins multiple acţiuni ilegale, distrugând obiecte de importanţă vitală pentru Moldova. Numai aruncarea în aer a viaductului de lângă s. Lunga a prejudiciat enorm economia republicii.
Astfel, la 2.03.1992, situaţia din RM devenise asemănătoare celei din Karabah , ziua respectivă fiind considerată de către gen. P. Creangă “începutul sfârşitului”.
Evenimentele din 2.03.1992, în opinia academicianului P. Soltan, s-au încadrat “în aceeaşi matcă de intimidare a populaţiei aborigene şi ocupare a unei noi porţiuni de pământ strămoşesc”.
O dată cu declanşarea războiului, situaţia transnistrenilor care susţineau autorităţile de la Chişinău devenea tot mai dramatică, incitările la ură împotriva cetăţenilor fideli Moldovei, la alungarea sau chiar lichidarea acestora devenind monedă curentă a propagandei tiraspolene. Până şi la ceremonia de înmormântare, la Tiraspol, a luptătorilor separatişti căzuţi în primele zile ale războiului (ceremonie transmisă în direct, la 5.03.1992, de postul de radio local) populaţia a fost instigată la acţiuni violente. În primele zile ale războiului, mulţi români moldoveni, mai ales cei implicaţi în activitatea FPM şi poliţiştii, au fost constrânşi a se refugia la rude, fugind de agresările fizice şi morale la care recurgeau, de regulă, separatiştii. Devenise periculos chiar să vorbeşti româneşte la Tiraspol. În opinia lui Ilie Ilaşcu, în Transnistria era “o psihoză nemaivăzută”, “ca-n timpul fascismului”, radioul şi televiziunea locală declanşând în permanenţă o adevărată “campanie de românofobie”.
În concluzie, ziua de 1 martie 1992 a constituit începutul acţiunilor militare pe scară largă. Din această zi, războiul de pe Nistru a luat amploare, transgresând falia râului Nistru într-o demarcaţie conflictuală şi divizând comunitatea în două tabere antagoniste.
