Căsnicia pe cale de destrămare dintre PSD şi PC este un exemplu perfect pentru modul în care politicienii români înţeleg să facă politică. Trădarea este cuvântul de ordine, la fel ca şi abandonarea tovarăşilor de drum.Modelul a fost brevetat de PCR, partid care, la începuturile sale, s-a dat peste cap ca să smulgă dizidenţe din PNL şi din PNŢ, pe care să şi le alipească în cadrul blocului politic constituit la ordinele Moscovei. După ce comuniştii au lichidat partidele istorice, tovarăşii de drum au fost trădaţi. Unii dintre ei au murit în închisorile comuniste.
După anul 1990, era evident că politicienii crescuţi şi educaţi în timpul regimului comunist vor face acelaşi lucru. Fiecare partid a speculat la sânge oportunităţile de a se căţăra în Parlament pe spinarea partenerilor. Iar apoi, când împrejurările au permis acest lucru, partenerii au fost fie lichidaţi, fie absorbiţi de către formaţiunile care astăzi îşi împart tortul reprezentării parlamentare. A existat o singură excepţie, PNŢCD. Probabil că PNL nu ar mai fi existat azi dacă ţărăniştii nu ar fi cules, unul câte unul, resturile formaţiunii liberale, scoasă în afara Parlamentului de aventura lui Radu Câmpeanu, şi le-ar fi dus, sub umbrela Convenţiei Democrate din România, direct la guvernare. Cine îşi mai aminteşte azi de PNL – Câmpeanu, PNL – Cerveni, PNL – Convenţia Democrată, PL’93, PNL – Aripa Tânără, Partidul Alianţa Civică, Uniunea Liberală Brătianu, Partidul Liberal Monarhist, Partidul Alternativa României şi chiar Alianţa pentru România? Toate aceste resturi au fost coagulate în PNL-ul de azi, care rămăsese în afara Parlamentului. Factorul coagulant nu a fost reprezentat de doctrina liberală, care, în numele individualismului, justifica tocmai ruptura în aceste grupuri şi grupuleţe politice. Factorul coagulant a fost reprezentat de naivitatea ţărăniştilor, care au crezut că, pentru liberali, vor conta mai mult deceniile petrecute în temniţele comuniste de către liderii celor două partide istorice decât anii de confruntare din perioada interbelică.
S-au înşelat. De câte ori au avut ocazia, liberalii au răsplătit generozitatea ţărăniştilor cu trădări şi cu racolări. Nu întâmplător, în PNL Cluj de azi se regăsesc ţărănişti precum Andrei Marga, Norica Nicolai, Adrian Oros, Iuliu Suăteanu şi aşa mai departe. În anul 2004, când aveau ocazia să le întindă o mână de ajutor ţărăniştilor, aceştia au fost excluşi din Alianţa Dreptate şi Adevăr. Apoi, de două ori, Traian Băsescu a câştigat alegerile prezidenţiale pe muchie de cuţit, la diferenţe aproximativ egale cu performanţele în alegeri ale ţărăniştilor care l-au susţinut, în ultimă instanţă. Însă a făcut vreodată partidul FSN-PD-PD-L ceva ca să îi răsplătească pe ţărăniştii care i-au dus la guvernare în anul 1996? Nimic. Tot de trădări şi de racolări au avut parte. În PD-L Cluj de azi se regăsesc o serie de foşti ţărănişti precum Şerban Rădulescu, Mircia Giurgiu, Cătălin Baba ori Vasile Suciu. Bineînţeles, toate aceste lucruri nu ar fi putut avea loc dacă PNŢCD nu ar fi fost măcinat din interior de trădători, oportunişti şi incompetenţi. Trădarea nu este posibilă fără trădători. Şi atunci când spun trădători nu mă gândesc la cei enumeraţi mai sus, care au ales, consecvenţi cu ei înşişi, tot partide de dreapta, ci la cei care au schimbat macazul în mod radical, în căutarea ciolanului. Ce altceva caută Alexandru Ciocâlteu în PRM? Dar Irinel Popescu şi Dudu Ionescu în PC? Şi pentru că tot a venit vorba de PC, fostul PUR, trebuie să remarcăm abilitatea cu care acest partid a intrat în toate combinaţiile posibile. Puţini dintre români îşi mai aduc aminte de Uniunea Naţională de Centru, formată împreună cu Mişcarea Ecologistă din România, în care „umaniştii” de atunci au eşuat cu brio. În anul 2000, s-au căţărat pe spinarea PSD şi au intrat în Parlament. La alegerile locale din 2004, PUR şi-a schimbat retorica într-una violent anti-PSD. După ce au punctat în câteva judeţe, PUR a revenit la alianţa cu PSD şi a intrat, din nou, în Parlament în 2004. Doar ca să trădeze din nou şi să se alieze cu vechii duşmani de la PD. În momentul în care umaniştii, deveniţi conservatori, au fost aruncaţi din barca guvernării, ei au revenit la sentimente de dragoste faţă de PSD. Şi aşa, această formaţiune a intrat din nou în Parlament, în 2008. Acum, ei proclamă ruperea de PSD, în speranţa că, în acest fel, PC va deveni mai atrăgător pentru transfugii din PSD şi din PNL şi va putea îşi negocieze o nouă intrare la guvernare. Însă aici PSD poate prea puţin să joace rolul amorezului înşelat. Căsnicia cu PC nu a fost dictată decât de calculul cinic „televiziuni contra parlamentari”. PSD a profitat la maximum de trustul media al lui Dan Voiculescu. Şi dacă PSD ar fi fost atât de generos, poate ar fi cazul să îi întrebăm pe social-democraţi unde sunt foştii tovarăşi de drum de la Mişcarea Ecologistă din România, de la Partidul Democrat Agrar, de la Partidul Socialist, de la Partidul Socialist al Muncii, de la Partidul Liber Schimbist, de la Partidul Moldovenilor ori de la Partidul Social-Democrat Român? Toate au fost mistuite în măruntaiele PSD-ului de azi.
