De fiecare dată, când ajung în ziua de Luminaţie îmi vin în minte câteva imagini rămase în suflet din copilărie. Prima dată când am realizat cu adevărat semnificaţia acestei sărbători a fost cam pe când aveam 12 ani, la Şăulia de Câmpie.De fapt, acolo zac osemintele străbunicilor şi cele ale bunicilor mei. Cimitirul nou, situat la marginea satului, este la doar câţiva paşi de gospodăria bunicilor mei. Adică, de locul în care în vacanţe visam la nucile care se coceau pe crengile unui colos verde, care se înălţa din mijlocul unei pajişti de smarald ori la strugurii bogaţi şi gustoşi care se alintau prin bolţile de frunze de dincolo de căsuţa cu târnaţ cu porţi vopsite în albastru. Vara, curtea bunicilor mei era o splendoare. Toamna, însă, frunzele tristeţii acopereau pământul.
De la acea Luminaţie, îmi amintesc lumânările care spuzeau cimitirul şi care tremurau într-o lumină ireală, sticla verde de vin alb pentru parastas, colacul pe care îl ridica preotul la pomenirea morţilor şi rugăciunile îngânate pentru sufletele din Purgatoriu. Apoi, frigul care solidifica noroiul dintre morminte, frământat de picioarele celor veniţi la Luminaţie. Aceste amintiri sunt cimentate în jurul senzaţiei coleşitoare de viu, dată de invadarea cimitirului de către cei care aduceau lumânări, flori ori candele. Atunci am realizat că, de fapt, Luminaţia este o sărbătoare care arată că moartea nu este un sfârşit, ci începutul altui drum. Practic, cu acest gând am căpătat certitudinea că sunt creştin, dincolo de apartenenţa formală la această religie, pentru că cred cu putere în Învierea care urmează morţii.
