Noi, românii, am învățat să privim Franța ca pe sora noastră mai mare. Admirația românilor pentru tot ceea ce reprezintă Franța are o solidă justificare istorică. Franța a sprijinit principi precum Petru Cercel al Valahiei sau Francisc Rakoczi al II-lea al Transilvaniei.Mai apoi, universitățile franceze au format elita românească ce avea să construiască un stat modern în secolul al XIX-lea. Tinerii care au studiat la Paris au făcut Revoluția de la 1848, dar și Unirea de la 1859. Sprijinul francez a fost esențial în retrocedarea celor trei județe din sudul Basarabiei după Războiul Crimeii. Tot ei au contribuit la aducerea pe tronul României a Domnitorului Carol I.
Și tot generația educată în Franța a furnizat principelui de origine germană cei mai capabili miniștri din Guvernele care au luptat umăr la umăr cu Carol I pentru independența României în 1877 – 1878 și care au ridicat România la rangul de Regat în 1881.
În Primul Război Mondial, România s-a alăturat Franței, de care o lega o simpatie durabilă, și Marii Britanii, țara de origine a Reginei Maria cea Mare. Misiunea miliitară condusă de marele prieten al României, generalul Henri Berthelot, a avut un rol important în refacerea armatei române, trădată de Rusia intrată în disoluție, după revoluțiile din anul 1917. Tot Franța a acționat pentru recunoașterea internațională a granițelor României Mari. Printre altele, România a putut recupera două treimi din Banat, cu tot cu Timișoara, grație armatei franceze, care a pus capăt ocupației sârbești a Banatului.
Iar apoi, vreme de mai mult de două decenii, România Mare a reușit să își păstreze frontierele grație ajutorului dat de Franța. Părbușirea Franței sub șenilele tancurilor lui Hitler a însemnat și începutul sfârșitului României Mari, care a fost aruncată pentru cinci decenii în bezna totalitarismului.
Apoi, să nu uităm sprijinul dat de Franța în aderarea României la NATO și la Uniunea Europeană, după anul 1989, sprijin esențial pentru regăsirea parcursului firesc al țării noastre. Ultimii ani au adus, pe fondul deschiderii frontierelor și al emigrării unor cetățeni români de proastă calitate – de o etnie sau alta – o deteriorare a relațiilor franco-române. De la sentimentul de fraternitate, aceste relații au ajuns în stadiul ironiilor jenante, de doi lei, uneori cu o clară tentă rasistă.
Însă, de doi ani, o echipă talentată și dedicată muncește la redresarea situației. Actualul ambasador al Franței, Philippe Gustin, are un mare merit în acest sens. La fel, atașatul cultural al Ambasadei Franței, fostul director al Institutului Francez din Cluj, Cristophe Pomez, un intelectual care a redat relațiilor culturale franco-române strălucirea lor de altă dată. Succesorul său de la Cluj, Benoit Bavouset, este, de asemenea, la înălțimea misiunii sale. Un rol important îl are și Pascal Fesneau, consulul onorific al Franței la Cluj.
În prezent, Clujul a devenit o redută a francofoniei, cu un consulat onorific, cu un Institut Francez dinamic, cu trei universități care oferă studii în limba franceză, cu o frecvență Radio France Internationale, cu un club dinamic de afaceri francofon și cu aproape 1.000 de studenți francezi și câteva mii de studenți francofoni.
Astfel, Clujul – Capitală Europeană a Tineretului în 2015 a reușit să contribuie din plin, din toate punctele de vedere – diplomatic, universitar, cultural, economic – la relansarea parteneriatului cu Franța. Nu trebuie să uităm că, de-a lungul istoriei sale, România a fost puternică atunci când parteneriatul cu Franța a fost puternic. România are nevoie în continuare de prietenia Franței, tot așa cum Franța are nevoie de sprijinul României, care a demonstrat că este un aliat de încredere în NATO și în Uniunea Europeană, dar și în alte organizații internaționale.
