Carol I al României a condus România din 1866 până în 1914 – mai întâi ca domnitor, apoi ca Rege din 1881. El a fost ales după o lovitură de stat care l-a înlăturat pe Alexandru Ioan Cuza și a condus România spre independența față de Imperiul Otoman în 1877. Domnia sa a marcat începutul dinastiei Hohenzollern-Sigmaringen, care a durat până în 1947.
Prințul Karl de Hohenzollern-Sigmaringen s-a născut pe 20 aprilie 1839 la Sigmaringen și a fost fiul Prințului Karl Anton și al Prințesei Josephine de Baden. Educat în școli militare din Munster și Berlin, Carol a servit ca ofițer prusac și a luptat în al Doilea Război din Schleswig. Deși fragil fizic, era cunoscut ca un soldat disciplinat și un politician capabil, cu vederi liberale. Vorbea fluent mai multe limbi, avea legături puternice cu familia Bonaparte și relații bune cu Napoleon al III-lea.
După detronarea lui Alexandru Ioan Cuza în 1866, România s-a confruntat cu o instabilitate politică. Tronul a fost oferit mai întâi lui Filip de Flandra, care a refuzat. Napoleon al III-lea l-a recomandat apoi pe Prințul Karl de Hohenzollern-Sigmaringen, ale cărui legături atât cu Franța, cât și cu Prusia au atras liderii români.
Karl a călătorit în secret în România sub pseudonimul „Karl Hettingen” și a fost ales oficial Domnitor în 20 aprilie 1866. A intrat în București în 10 mai, în mijlocul unui mare entuziasm public, depunând jurământul în franceză, deoarece încă nu învățase limba română. Ulterior, a adoptat numele românesc Carol și și-a îmbrățișat noua țară.
Începuturile domniei lui Carol I: modernizare constituțională și tensiuni regionale
Pe 29 iunie 1866, la două luni după sosirea lui Carol, România a adoptat o constituție modernă, inspirată de cea belgiană. Aceasta garanta dreptul de proprietate, libertatea de exprimare, libertatea presei, a abolit pedeapsa cu moartea în timp de pace și a stabilit separarea puterilor în stat. Cu toate acestea, le interzicea cetățenia necreștinilor, având un impact semnificativ asupra evreilor.
Constituția a ignorat suzeranitatea otomană, pregătind terenul pentru independență. Articolul 82 a făcut ca tronul să fie ereditar pentru descendenții ortodocși de sex masculin ai lui Carol. Deși puterea executivă îi aparținea lui Carol, miniștrii purtau responsabilitatea politică.
Deși România a rămas în afara războiului franco-prusac (1870–1871), Carol I s-a confruntat cu neîncrederea politicienilor în calitate de prinț german într-o țară pro-franceză. Liberalii radicali, conduși de Ion C. Brătianu și C. A. Rosetti, au încercat să-i forțeze abdicarea.
Cel mai notabil eveniment a fost scurta revoltă a Republicii de la Ploiești din 1870, care a eșuat în 24 de ore. După ce Brătianu a devenit prim-ministru în 1876, liberalii i-au devenit loiali lui Carol, menținându-și puterea până în 1889.
Între 1875 și 1877, revolte antiotomane au cuprins Balcanii, în special înăbușirea brutală a Revoltei din Aprilie îm Bulgaria. Indignată, Rusia a declarat război Imperiului Otoman în aprilie 1877. România, sub conducerea lui Carol, a permis trupelor rusești să-i traverseze teritoriul, în ciuda opoziției interne, ceea ce a determinat atacuri otomane asupra orașelor românești.
Domnia lui Carol I: Independența României și consolidarea statului modern
Pe 10 mai 1877, România și-a declarat independența. Deși inițial s-a opus implicării României, Rusia a solicitat ulterior ajutorul acesteia după eșecurile de la Plevna. Carol a condus forțele comune către o victorie cheie la Plevna pe 28 noiembrie. Trupele române au continuat să lupte la Smârdan și Vidin. Războiul s-a încheiat în 1878 cu Tratatul de la San Stefano, care recunoștea independența României.
După războiul ruso-turc, Tratatul de la Berlin din 1878 a recunoscut independența României și i-a acordat Dobrogea de Nord, asigurându-i accesul la Marea Neagră. Carol I, a devenit primul rege al României în 1881.
Domnia sa de 48 de ani (cea mai lungă din istoria țării) a adus realizări majore: dezvoltare economică, expansiune teritorială și construirea unor monumente precum Castelul Peleș și Podul Anghel Saligny. Deși devotat României, Carol a păstrat legături puternice cu Germania și a exercitat o influență semnificativă asupra politicii externe și a alegerilor. El a aliat în secret România cu puterile centrale și a fost luat în considerare de două ori pentru tronul Bulgariei, refuzând în cele din urmă din cauza opoziției Rusiei.
Imaginea și moștenirea lui Carol I în conștiința românească
În 1913, România a intervenit în cel de-al Doilea Război Balcanic, învingând Bulgaria și cucerind Dobrogea de Sud prin Tratatul de la București, consolidându-și influența regională. Pe măsură ce se apropia Primul Război Mondial, regele Carol I a favorizat aderarea la Puterile Centrale datorită unui tratat secret din 1883 și a legăturilor sale cu Germania.
Cu toate acestea, liderii și opinia publică românească s-au opus acestui lucru, favorizând neutralitatea. La o ședință a Consiliului Coroanei din august 1914, Carol a fost respins. A murit la scurt timp după aceea, iar succesorul său, regele Ferdinand, a aliniat ulterior România cu Aliații în 1916.
Carol I este considerat o figură fondatoare a României moderne, adesea alăturat altor eroi naționali precum Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul. Popularitatea sa a crescut în timpul domniei sale, simbolizând stabilitatea și progresul. Sub comunism, a fost denigrat ca un opresor străin, dar imaginea sa a fost parțial reabilitată în anii 1970.
După 1989, percepția publică s-a schimbat complet, Carol I a fost onorat ca un lider unificator și modernizator. Într-un sondaj din 2006, a fost numit al doilea cel mai mare român din istorie. Moștenirea lui Carol I este comemorată în prezent de diverse instituții și onoruri precum Universitatea Națională de Apărare Carol I și Ordinul Carol I.
Foto: Podul Anghel Saligny (cunoscut în timpul monarhiei sub numele de Podul Regelui Carol I) care traversează Dunărea.
CITEȘTE ȘI:
Oskar Schindler a fost eroul evreilor din al doilea război mondial
Un secol de progres a fost expoziția mondială ținută la Chicago în 1933
