Vă invităm să citiţi acest text care spune povestea emoţionantă a acestuia:
Contele-scriitor
Sunt oameni, puţini la număr, care sunt predestinaţi să aibă parte de toate şansele din lume: inteligenţă, talent, avere, rang social, aspect plăcut. Bánffy Miklós a fost printre aceşti norocoşi. S-a născut într-o familie de aristocraţi, poate cea mai veche din Ardeal. A moştenit un strălucitor castel şi o avere impresionantă, constând în moşii primite de strămoşii săi de la regii medievali. Iar el putea să fie orice vroia el. Averea i-ar fi permis să trăiască, aşa cum au făcut mulţi aristocraţi în acea vreme, departe de ţară, în locuri extravagante, şi să se intereseze de ţară doar în cazurile când conturile nu ar fi fost alimentate cu destui bani de acasă. Rangul de conte i-a deschis toate uşile. Iar el a ales să fie scriitor, muzician, dramaturg, director de teatru, ilustrator de carte, scenograf, regizor, ministru de externe, redactor, caricaturist, deputat, colecţionar de artă. Putea să le facă pe toate, nu trăia din ele. Ocupându-se de atât de multe lucruri, a fost considerat un diletant sau amator. Doar că Bánffy Miklós a avut pregătirea şi cultura corespunzătoare pentru tot ce făcea. Poate ar fi mai corect dacă am spune că Bánffy Miklós a fost diletant sau un amator exact în măsura în care a fost şi Lev Tolstoi sau Tomasi di Lampedusa.
Avantajele cu care s-a născut Bánffy Miklós l-au făcut prea puţin simpatizat sau îndrăgit. Dacă ar trebui să-l caracterizăm cu un singur cuvânt, am putea-o face cu titlul unei drame de-a sa: A nagyúr. Traducerea acestui cuvânt îndeamnă la chibzuire. Dacă am scrie separat, nagy şi úr, în traducere liberă ar avea înţelesul de mare domn. Dar cuvântul nagyúr are un înţeles aparte, acela de om al cărui rang sau poziţie îi permite să comande altora. Termenul franţuzesc grand seigneur ar fi cel mai aproape de înţelesul cuvântului nagyúr. Şi cred că asta a fost Bánffy: un grand seigneur al sfârşitului de secol XIX şi al primei jumătăţi a secolului XX. O astfel de personalitate poate să fie respectată, dar nu iubită. În afara Transilvaniei era apostrofat ca fiind prea ardelean. Aristocraţia considera că este un trădător al castei. Fiind aristocrat, burghezia îi privea cu neînţelegere faptele şi atitudinile. Scriitorii proletari îl detestau din principiu pe scriitorul-conte. Politicienii vremii simţeau ironia tăioasă cu care erau trataţi atât personal, cât şi ca personaje literare. Naţionaliştii unguri îi reproşau că nu este destul de ferm în problema naţională din Ardeal. Românii nu puteau să-l privească cu simpatie pe groful înrudit cu prim-ministrul caracterizat drept „cel mai şovinist ungur“. Totuşi el a fost desemnat să ducă tratative secrete cu politicienii români în vederea ieşirii concomitente din război a României şi Ungariei. Am putea spune că a fost omul contradicţiilor. Această idee este întărită când începem să studiem datele sale biografice. Vom obţine o poveste atât de captivantă încât ne va fi greu să judecăm obiectiv ce este mai interesant: omul sau opera.
Citiți mai mult AICI
