Nici unul din celelalte orase ale tarii noastre, credem, nu pastreaza urme atat de vii a timpurilor pe cari le-a infruntat, ca si Clujul.
In urma acestui fapt, capitala ardeleana este formata din intipariri cand fericite, cand monstruoase a celor mai felurite stiluri arhitectonice.
Din aceiasi cauza poate, Clujul prezinta tot atatea aspecte sociale, desi unele din ele ar fi trebuit de mult curmate de autoritati.
Cartierul gării
„Prima impresie pe care o are orice călător care soseşte cu trenul în localitate – şi mai ales călătorul nocturn – este din cele mai neplăcute. Nu însă din cauza proporţiilor edilitare, cât din cauza proporţiilor edilitare, cât din cauza primului val de oameni cu cari vine în contact. Deoarece, de cu ziuă încă, trotuarele cartierului din dosul gării, sunt îmbâcsite de o sumedenie de femei pierdute, cari nu se feresc să-şi facă oferta cu voce tare, oricare ar fi depărtarea şi vecinătăţile. Călătorul e astfel rugat, îmbiat, constrâns aproape să calce măcar o clipă pragul plăcerilor primejdioase, din care cauză acest oraş monoton şi care-şi poartă cu mândrie denumirea de cetate a ştiinţei, îţi dă impresia de imens lupanar.
Iar în cartierul amintit, din păcate această impresie este cel mai neplăcut adevăr. Căci toate clădirile, cârciumile şi hotelurile din preajma gării sunt pline de prostituate şi de acea lume interlopă firească noroiului, din care cauză scandalurile, bătăile şi jafurile în acest cartier se ţin lanţ, iar socoteala calendarului după numărul capetelor sparte şi a pungilor uşurate într-un fel sau altul.
Este o situaţie pe care nu înţelegem de ce cotidianele au trecut-o sub tăcere şi cum o pot îngădui conducătorii oraşului.
Şi un centru cu bucluc
Deşi Clujul, fiind un oraş străvechiu, are mai multe centre, totuşi în localitate se obişnuieşte să se dea această denumire pieţii Unirii, poate fiindcă e cel mai însemnat nod de legătură Clujană a principalelor artere de circulaţie.
Cu toate că e conturată în majoritate de clădiri vechi, mohorâte – foste palate ale foştilor nemeşi unguri – monumentale ca dimensiuni, dar disgraţioase ca stil, totuşi Piaţa Unirii, cu biserica Sf. Mihail şi statuia lui Matei Corvinul şi a Lupoaicei, are o oarecare măreţie.
Cercetată pe alt plan însă această piaţă în cari întreprinderile de tot felul se înghesuiesc, înseamnă o nouă strângere de inimă.
Şi iată de ce: se găsesc în Piaţa Unirii nu mai puţin de 107 întreprinderi, dintre care 50 sunt evreieşti, 26 ungureşti, 16 cosmopolite şi 15 româneşti, ultimele repartizate în felul următor: 3 librării, 2 tutungerii, 2 frizerii şi câte un birou de ziare, o bijuterie, o blănărie, o bancă, o loterie, o croitorie, o cofetărie şi o prăvălie cu lucru de mână. Deci întreprinderi, fie cu capital mic, fie cari interesează numai cercurile româneşti şi dintre cari unele, nu trebuie să uităm, datează dinainte de 1919.
Restul întreprinderilor însă sunt în majoritatea cazurilor dintre acelea cari se adresează tuturor cercurilor sociale şi dispun de o largă sferă de desfacere; astfel că dacă numărul acestor întreprinderi este invers proporţional cu repartiţia lor pe naţionalităţi în Ardeal, capitalul pe care îl stăpânesc şi pe care îl rulează accentuează această curioasă situaţie până la proporţia 1000 la 1.
Ori este dureros ca măcar în ceea ce priveşte comerţul capitala provinciei care reprezintă chintesenţa românismului să fie aşa de puţin românească.
Cetate a ştiinţei româneşti
30 de şcoli primare, 15 şcoli secundare, numeroase şcoli de specialitate, 5 Academii, o Universitate, spitale clinici şi instituţii culturale câte vrei, – în felul acesta Clujul a devenit într-adevăr o cetate a ştiinţei româneşti, căci această prodigioasă dezvoltare culturală o are însă numai de două decenii. Dovada acestei aserţiuni o face cu prisosinţă faptul că Universitatea din Cluj – care a împlinit nu de mult 300 de ani de existenţă – sub vechii stăpânitori a dat în acest timp numai 146 opere ştiinţifice, pe când sub actualii stăpânitori, numai într-un singur deceniu (1920-1930) numărul operelor ştiinţifice este de 5761.
Tot pentru verificarea acestui fapt, trecătorul are la îndemână şi un alt mijloc, mai puţin statistic, mai puţin obositor. E destul să se plimbe prin oraş mai ales pe străzile principale şi să se uite bine la faţadele clădirilor: se înghesuie pe ele atâtea tăbliţe de doctori în medicină, în drept, în ştiinţe de stat, în litere etc., încât ajunge să se mire de câtă ştiinţă este încărcat kilometrul pătrat al Clujului.
Iar dacă vizitatorul mai are şu curiozitatea să se apropie de vitrina marilor librării şi a marilor întreprinderi din centru, în cari – după cum e obiceiul – sunt expuse în fiecare an tablouri cu chipurile şi numele tuturor absolvenţilor de şcoli secundare şi de specialitate din Cluj şi răbdarea să-şi dea seama că cel puţin 30 la sută numai din absolvenţii şcolilor secundare româneşti sunt neromâni, în mod firesc poate ajunge la concluzia tristă că dacă lucrurile vor mai continua în felul acesta, această cetate a ştiinţei româneşti se pare că funcţionează pentru desăvârşirea intelectuală a streinilor.
O situaţie curioasă
Aceiaşi ultimă verificare a ştiinţei clujene – cu ajutorul tăbliţelor, cărţi de vizită şi reclamă personală – mai poate exista şi alte nedumeriri. Existenţa unui atât de mare număr de medici cari funcţionează în afară zecilor de instituţii clujene medicale, ar duce la concluzia că fiecare trebuie să sufere de cel puţin două-trei boli, pentru ca toţi aceşti doctori să profeseze, să existe.
Ori statisticile oricărei instituţii sanitare oficiale sau particulare din localitate arată că faţă de alte centre ale ţării este destul de redusă.
Această situaţie ar părea dea dreptul curioasă dacă, la o mai atentă cercetare a acestor medici, nu s-ar observa că majoritatea lor sunt medic dermato-venerici şi mai ales ginecologi.
Încheiere
Reportajul nostru se termină aici, având datoria să formuleze concluziile necesare, cei cari nu numai că au parte activă la conducerea destinelor acestui oraş, dar şi urechi de auzit şi ochi de văzut.
[„Nord-Vestul”, Anul IV, nr.7-8, Timişoara, 5 august 1939].
