Termenul arab Saqaliba se referea inițial la slavi în sursele arabe medievale, dar mai târziu a ajuns să însemne sclavii europeni din ținuturile musulmane în secolele X-XI. Aceștia serveau ca soldați, gardieni, servitori, eunuci și funcționari, în special în Al-Andalus, unde unii au ajuns la putere și au condus mici state independente (taifas) la începutul secolului al XI-lea.
Rușii au efectuat raiduri de sclavi și au vândut captivi negustorilor musulmani. Geografi precum Ibn Khordadbeh și Ibn Fadlan au folosit termenul Saqaliba pentru slavii orientali și conducătorii lor, subliniind rolul major al râului Volga în comerțul cu sclavi. Rușii au vândut sclavi slavi piețelor musulmane și, posibil, scandinavi, baltici și finici.
În califatul Aghlabid, majoritatea saqaliba erau sclavi slavi capturați în Europa Centrală și de Est și vânduți prin Europa de Vest, Veneția și Africa de Nord de la începutul secolului al IX-lea. Unii, precum Ziyad ibn al-Saqlabiyya, au câștigat influență și au condus revolte. Sub fatimizii din Maghreb, sclavii saqaliba au ajuns și ei la ranguri înalte, în special Ustadh Jawdhar și Jawhar al-Siqilli, oficiali de încredere ai califului.
Comerțul cu sclavi între creștini și musulmani în Evul Mediu
În secolul al X-lea, Praga a devenit un centru important al comerțului european cu sclavi, furnizând sclavi slavi maurilor din al-Andalus prin intermediul Franței. Slavii păgâni din regiuni precum sudul Poloniei și vestul Ucrainei au fost capturați în raidurile Boemiei, deoarece atât creștinii, cât și musulmanii au permis înrobirea necredincioșilor.
Negustorii evrei radaniți au dominat acest comerț, ocupându-se și de castrarea băieților pentru cererea de eunuci din lumea musulmană. În al-Andalus, sclavii saqaliba – apreciați pentru trăsăturile lor ușoare – au fost folosiți ca soldați, servitori sau concubine. Comerțul a scăzut după creștinizarea slavilor și prăbușirea Califatului de Cordoba în 1031.
În Evul Mediu, pirații sarazini și-au stabilit baze în Marea Mediterană – în Franța, Insulele Baleare, sudul Italiei și Sicilia – de unde au atacat coastele creștine și au vândut captivi ca sclavi saqaliba către Orientul Mijlociu musulman.
Pirateria sarazină și declinul Califatului de Cordoba
Aghlabizii din Ifriqiya au condus raiduri la începutul secolului al IX-lea asupra Italiei și Spaniei, creând emirate în Bari și Sicilia, care au devenit centre majore de comerț cu sclavi. Pirații mauri din al-Andalus au atacat și sudul Franței, stabilind baza Fraxinetum (888–972) pentru raiduri de sclavi adânc în teritoriul franc. Chiar și după ce aceste baze au fost distruse (Franța în 972, Italia în 1091), pirateria cu sclavi a continuat sub dinastiile almoravide și almohade, care au sancționat capturarea non-musulmanilor în Marea Mediterană.
După moartea lui Almanzor, în 1002, Califatul Omeiazilor de Cordoba a început să se prăbușească. Luptele pentru putere dintre berberi, arabi și saqaliba au dus la război civil. Succesorii lui Almanzor au înstrăinat grupuri cheie, iar până în 1013 Cordoba a fost jefuită, punând capăt dominației sale.
Pe măsură ce califatul s-a fragmentat, au apărut conducători regionali (taifas), liderii saqaliba controlând orașe precum Denia, Valencia, Almeria, Tortosa și Insulele Baleare. Cu toate acestea, domnia lor a fost de scurtă durată – limitată de numărul mic de locuitori și de statutul de eunuci – iar statele lor au fost treptat preluate de dinastii arabe pe parcursul secolului al XI-lea.
Surse:
Michael McCormick – Originile economiei europene: comunicații și comerț, 300–900 e.n. (2001).
Charles Verlinden – Comerțul cu sclavi în Marea Mediterană și Atlantic, secolele VIII-XV.
Foto: Sclavi slavi și negri în Cordoba; ilustrație din Cantigas de Santa Maria (secolul al XIII-lea).
Citește și:
De ce Biserica Catolică s-a opus sclaviei
Plantațiile cu sclavi deținute de primul președinte american
