Minivacanţa prilejuită de sărbătorile de iarnă e pe cale să se încheie. E data de 5 ianuarie, iar de mâine – precum ar spune Vitoria Lipan din „Baltagul” lui Sadoveanu – avem „ca să luăm de coadă toate câte-am lasat”. Prinşi în vârtejul evenimentelor, puţini îşi mai aduc aminte de faptul că în urmă cu 155 de ani, românii făceau un pas uriaş spre realizarea României Mari. Alegerea în calitate de domnitor al Mordovei – în 5 ianuarie 1859 – a colonelului Alexandru Ioan Cuza, iar apoi realegerea sa drept domnitor al Ţării Româneşti – la 24 ianuarie 1859 – este o mostră de genială politică în interes naţional, al cărui rezultat a fost „Mica Unire”.Atunci, la fel ca şi acum, oamenii acestor locuri erau prinşi între mai marii vremii şi priviţi prin prisma intereselor economice ale marilor puteri, din pricina potenţialului teritoriului pe care aceştia vieţuiesc. Cu trei ani înainte de realizarea Micii Uniri, în 1856, „Tratatul de la Paris” a pus capăt, în mod oficial, Războiului Crimeii, purtat între Imperiul Rus şi alianţa alcătuită din Imperiul Otoman, Regatul Piemontului, Al doilea Imperiu Francez şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei. Printre altele, potrivit tratatului, Principatele Dunărene – Moldova şi Valahia – erau abandonate sub suzeranitatea otomană, iar pentru a le „îndulci” situaţia, li se acorda dreptul de a avea propriile constituții şi adunări legislative puse sub supravegherea puterilor victorioase. Ba chiar a fost stabilită organizarea unui referendum în chestiunea dorinței de unire a populației celor două principate și înființarea Adunărilor ad-hoc la Iaşi şi la Bucureşti. Dar vorba cântecului: „de-ar şti omul ce-ar păţi / Dinainte s-ar păzi”. Aşa şi cu „puterile victorioase”: dacă ar fi ştiut că în ţara aceasta mai există patrioţi, sunt convins că nu ar mi fi „îndulcit” situaţia locuitorilor Principatelor Dunărene. Profitând de faptul că în textul Convenției nu se stipula că domnitorii aleși în cele două Principate trebuie să fie persoane separate, exponenţii luptei naționale au decis ca alesul Moldovei – colonelul Alexandru Ioan Cuza – să fie desemnat domnitor și în Țara Românească, realizând astfel, la 24 ianuarie 1859, „Mica Unire”, finalizată apoi la 1 decembrie 1918, prin constituirea României Mari.
Atunci, la fel ca şi acum, erau unii „de-ai noşri”, îndrăgostiţi de propriile lor interese mai mult decât de idealurile naţiei pe care, cică, o reprezintă, s-au opus ferm dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza. Cu toate acestea – cu toată opoziţa anti unionistă din Ţara Românească – o mulţime de peste 30 000 de oameni – care, potrivit tribunului, I.G. Valentineanu, era gata „să năvălească în Cameră şi să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei” – şi-a impus voinţa dând naştere României, în pofida „directivelor” „puterilor victorioase”.
Aşadar, situaţiile în care exponenţii poporului nu au căutat doar „să facă frumos” înaintea occidentalilor, ci au ţinut seama de interesul naţional acţionând în concordanţă cu acesta s-au dovedit benefice pentru ţară.
Şi pentru că am pomenit de Crimeea, în contextul războiului care a generat Tratatul de la Paris, îmi amintesc de o altă situaţie în care Crimeea este „implicată” în soarta României. Este vorba despre „Conferința de la Ialta” – cunoscută şi sub numele de „Conferința din Crimeea” – din februarie 1945, când liderii Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii şi Uniunii Sovietice – urmărindu-şi propriile interesele – au luat decizii care au trasat cursul istoriei pentru aproape o jumătatea de veac. Nu e de mirarea faptul că majoritatea populației est-europene a considerat „Conferința Crimeei”, drept un act de trădare din partea Occidentului, care – deşi afirma valorile democratice – a sacrificat națiunile din Europa de est, pentru propria stabilitate.
Din păcate, politicienii noştri n-au învăţat nimic din lecţiile istoriei, iar astăzi „comandamentul” României s-a mutat de la „înalta poartă otomană de la Istambul”, la nu mai puţin înalta poartă de la Bruxelles, de unde, o seamă de domni, „Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie” – ca să-l citez pe Eminescu – în funcţie de interesele celor pe care îi reprezintă.
Cu durere trebuie să recunosc faptul că atunci când mă gândesc la politicienii noştri şi la promisiunile lor, nu pot să nu-mi amintesc de acelaşi genial Eminescu, a cărui caracterizare vine ca o mănuşă pentru marea lor majoritate. Şi – de fapt – nu sunt ei “Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii, / Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?”
Avea dreptate Constantin Tănase… aşa că îi citez, în continuare, cupletele care se dovedesc de o tristă actualitate:
„În țara asta, țara pâinii / Să aibă pâine chiar și câinii
Guvernul nostru ne obligă / S-avem o zi de mămăligă
Lor ce le pasă cum e traiul / Scumpiră trenul și tramvaiul
Scumpiră tot, la cataramă / Până și pâinea și tutunul
Și când înjuri pe șleau de mamă / Ei, cică, eu fac pe nebunul.”
„Teoria mea-i ușoară / Toată viața e o scară
Pe care, ca și la moară / Toți o urcă și-o coboară”
Și cu asta ce-am făcut? / „Ne-am trezit din hibernare
Și-am strigat cât am putut: / Sus cutare! Jos cutare!
Și cu asta ce-am făcut? / Am dorit, cu mic, cu mare,
Și-am luptat, cum am știut, / S-avem nouă guvernare,
Și cu asta ce-am făcut? / Ca mai bine să ne fie,
Ne-a crescut salariul brut, / Dar trăim în sărăcie,
Și cu asta ce-am făcut? / Ia corupția amploare,
Cum nicicând nu s-a văzut, / Scoatem totul la vânzare,
Și cu asta ce-am făcut? / Pentru-a căștiga o pâine,
Mulți o iau de la-nceput, / Rătăcesc prin țări străine,
Și cu asta ce-am făcut? / Traversăm ani grei cu crize,
Leul iar a decăzut, / Cresc întruna taxe-accize,
Și cu asta ce-am făcut? / Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut, / Se trag sforile, se minte,
Și cu asta ce-am făcut? / Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a văzut, / Țara-i plină de vedete,
Și cu asta ce-am făcut? / Pleacă-ai noștri, vin ai noștri!
E sloganul cunoscut; / Iarăși am votat ca proștii,
Și cu asta ce-am făcut?”
Hâm… dreaptă-i vorba din popor: „Bună țară, rea tocmeală…”
