Evanghelia după Marcu: capitolele 11 şi 12Capitolul 11
– Intrarea în Ierusalim –
1. Către Ierusalim, mergea / Iisus. Încet, Se-apropia,
De-ale Betaniei hotare – / Lângă Betfaghe – iar în zare,
Lucea piscul impunător / Al Muntelui Măslinilor.
Doi ucenici, El a chemat / 2. Şi-a zis: “Veţi merge, imediat,
În satul din ‘naintea noastră. / Iată care-i menirea voastră:
Decum, în sat, o să păşiţi, / De-ndată o să şi găsiţi
Un măgăruş care-i legat. / Pe el, nimeni n-a-ncălecat,
Până acum. Voi îl luaţi, / Şi-apoi, la Mine, vă-nturnaţi.
3. Dacă se va-ntâmpla, cumva, / Şi-o să vă-ntrebe cineva,
“Ce faceţi?”, spre a lui ştiinţă, / Veţi spune: “Are trebuinţă
Domnul, de el, dar – mai apoi – / Îl va trimite înapoi.”
4. Cei doi, îndată, au pornit, / Iar măgăruşul l-au găsit,
La un sătean, în bătătură, / Lângă o uşă-n cotitură,
Chiar lângă drum. L-au dezlegat, / Iar când să plece, i-a-ntrebat
5. Unul din cei care şedeau / Acolo, şi la ei priveau:
“Ce faceţi? De ce-l dezlegaţi? / De ce voiţi să îl luaţi?”
6. Ei au răspuns cum li s-a zis, / Iar omu-acela le-a permis
Ca să îl ia. Apoi, l-au dus, / 7. În faţa Domnului Iisus
Şi, hainele, şi-au aşezat, / Pe el. Iisus l-a-ncălecat,
8. Pornind la drum. Mulţi au fãcut, / Din a lor straie, aşternut,
În faţa Lui. Alţii tăiau / Ramuri, din câmp, şi-mpodobeau
Drumul Învăţătorului. / 9. Cei ce mergeau ‘naintea Lui –
Precum şi cei care-L urmau – / De bucurie plini, strigau:
“Osana! Binecuvântat / E Cel ce ni S-a arătat,
Care-n Numele Domnului, / Soseşte-acum! Osana Lui!
10. Să fie binecuvântată / Împărăţia ce se-arată!
A lui David împărăţie, / Azi, binecuvântată, fie!
Osana-n ‘naltul cerului! / Osana! Slavă Domnului!”
11. Ierusalimul L-a primit, / În prag de seară, primenit –
De arşiţa dogoritoare – / Prin dulce-a vântului, suflare.
Iisus, în Templu, a intrat / Şi, din priviri, a cercetat
Tot ce acolo se găsea; / Dar întunericul creştea
Şi-atuncea, cu cei doisprezece, / Iisus a hotărât să plece
Către Betania şi-apoi, / În zori, să vină înapoi.
– Smochinul blestemat –
12. Când, din Betania-au pornit, / În zori, Iisus a flămânzit.
13. El, de departe, a văzut, / Un mic smochin ce a crescut
Chiar lângă firul drumului. / A căutat, în frunza lui,
Gândind, vreo roadă, să găsească, / Şi foamea, să Îşi potolească.
Însă, nimic nu a găsit, / Căci n-a fost timpul de rodit.
14. Atunci, cuvântul, a luat / Şi, pe smochin, l-a blestemat:
“Acum, în veacul care vine, / Şi-n vecii vecilor, din tine –
Din rod, din ale tale fructe – / Nimeni să nu se mai înfrupte!”
Toţi ucenici-au auzit / Blestemul ce a fost rostit.
15. Când la Ierusalim sosiră, / Ei, către Templu, se grăbiră.
Iisus, în Templu, a intrat / Şi, mânios, i-a alungat
Pe cei care negoţ făceau; / S-a dus la cei ce bani schimbau,
Şi mesele le-a răvăşit; / Apoi, privirea, Şi-a oprit,
Pe cei ce vindeau porumbei. / Furios, S-a îndreptat spre ei,
Şi-ale lor bănci, le-a răsturnat. 16. Pe nimenea n-a mai lăsat,
Cu vase-n Templu. La sfârşit, / Celor prezenţi, El le-a vorbit:
17.“Nu ştiţi ce, în Scripturi, se spune? / “O casă, pentru rugăciune,
E casa Mea – e un loc sfânt, / Al tuturor, de pe pământ.
Dar voi sunteţi aceia cari, / O peşteră, pentru tâlhari,
Din ea, acuma, aţi făcut!” / 18. Aceste vorbe n-au plăcut
Preoţilor cei mai de seamă, / Şi nici vorbirea, fără teamă,
A lui Iisus, nu le-a priit; / De-aceea, ei s-au sfătuit,
Cu cărturarii, şi-ncercau / Să-L prindă, însă, se temeau
De furia norodului, / Vrăjit de-nvăţătura Lui.
19. Când înserarea se-aşternea, / Iisus, cetatea, părăsea.
– Puterea credinţei –
20. În zori, când iarăşi au trecut / Înspre cetate, au văzut –
Discipolii – cum s-a uscat / Smochinul, ce-a fost blestemat,
C-o zi în urmă, de Iisus. / 21. Petru şi-a amintit şi-a spus:
“Învăţătorule, priveşte / Acel smochin mic, care creşte
Acolo! Ieri, l-ai blestemat, / Iar azi – sărmanul – s-a uscat!”
22. Iisus le-a zis atunci: “Mereu, / S-aveţi credinţă-n Dumnezeu!
23. Când cineva e ne-ndoit / În al său crez, şi-a poruncit,
Chiar muntelui – plin de credinţă – / “În mare, fugi!”, cu neputinţă
Este de-a nu fi ascultat! – / Crezând, chiar muntele-i mutat.
De-n inimă nu s-a-ndoit, / A căpătat lucrul dorit.
24. Vă spun, că lucrul ce-l cereţi – / Când vă rugaţi – să şi credeţi
Că, deja, l-aţi şi căpătat, / Căci astfel, el vă va fi dat.
25. Când în picioare vă rugaţi, / Întotdeauna să iertaţi
Pe cei ce v-au greşit. Astfel, / Cu voi, va proceda la fel,
Şi Tatăl vostru Cel Ceresc, / Iertând pe cei care-I greşesc.
26. Dar dacă voi nu veţi ierta, / Pe alţi, nu veţi căpăta
Iertare, de la al vost’ Tată – / N-o s-o obţineţi, niciodată.”
– Puterea lui Iisus –
27. Iisus, în Templu, a intrat. / Îndată, fost-a asaltat,
De mulţi bătrâni şi cărturari / Şi-apoi de preoţii cei mari.
28. S-au strâns, în jurul lui Iisus, / Şi-o întrebare, ei I-au pus:
“Cu ce putere-ai săvârşăit / Totul? De unde ai primit,
Acea putere? Să ne spui!” / 29. Iisus a zis, la rândul Lui:
“Vă pun, şi Eu, o întrebare, / Iar dacă o să fiţi în stare
Să-Mi daţi răspuns, atunci şi Eu, / Am să răspund, la rândul Meu.
30. Deci, iată ce am să vă cer: / Botezul lui Ioan, din cer,
Sau de la oameni, a venit?” / 31. Ei, între ei, au şuşotit:
“Dacă, “din cer”, Îi vom răspunde, / Va zice: “De-aţi ştiut de unde
E el, de ce nu l-aţi crezut?” / 32. Acum, cu toţii am văzut
Că gloata l-a crezut proroc, / Pe-acel Ioan. Deci, nu e loc
Să spunem, că botezul lui / Vine din partea omului.
33. Mai bine – ca să nu greşim – / Îi vom răspunde că “nu ştim!”
“Nu ştiţi? Atunci, la rândul Meu” – / Zise Iisus – “nu spun nici Eu,
Cu ce putere am făcut / Toate pe câte le-aţi văzut!”
Capitolul 12
– Pilda vierilor –
1. Când lumea, iar, s-a adunat, / Iisus, cuvântul, a luat
Şi-a zis: “Vă spun o pildă dar: / A fost un vrednic gospodar,
Care, o vie, a sădit. / După ce locu-a-mprejmuit,
Un teasc, în mijloc, a săpat / Şi-apoi, un turn a ridicat.
Sfârşind munca, iar acea vie, / Dorind, lucrată ca să fie,
Unor vieri a arendat-o / Şi, liniştit, el a luat-o
Spre altă ţară-n treaba lui; / 2. Însă, la vremea rodului,
Trimise-un rob, să i se dea, / Partea ce i se cuvenea,
Din roade; dar, când l-au văzut, / 3. Pe rob, vierii l-au bătut.
Din vie-apoi, l-au alungat / Fără ca partea să-i fi dat.
4. Atunci, stăpânu-a trimis iar, / Pe un alt rob la vie, dar,
Şi el a fost batjocorit, / Căci, rău, la cap, a fost rănit.
5. Alt rob, stăpânul, a trimis, / Însă, pe-acela l-au ucis.
Cu alţi robi s-a-ntâmplat la fel. / 6. Atunci, stăpânu-şi zise-n el:
“Ar fi mai bine – gândesc eu – / Să îl trimit, pe fiul meu,
Pentru că el va fi primit, / Cu cinste.” Când l-au întâlnit
7. Pe fiu, vieri-au zis: “Priviţi! / Moştenitorul e! Veniţi
Să îl ucidem, căci apoi, / Moştenitori vom fi doar noi!”
8. Ei au făcut precum au zis: / L-au prins pe fiu şi l-au ucis,
Iar trupul, i l-au aruncat / Afară-apoi, şi au plecat,
Făr’ a gândi la ce-o să fie. / 9. Atunci, însă, când o să vie
Stăpânul , o să îi omoare. / Va şterge, astfel, de sub soare,
Pe-acei tâlhari, şi o să dea – / În urmă – via, altuia.
10. Dar, oare, voi n-aţi auzit, / Sau în Scriptură, n-aţi citit
Faptul acesta, niciodată, / Că “Piatra ce-a fost lepădată
De meşterii zidari, e-adusă / Şi-n capul unghiului e pusă,
11. Iar lucru-acest-i aşezat / De Domnul, şi e minunat”?”
12. Când cărturari-au auzit / Aceste vorbe, au voit
Să pună mâna pe Iisus; / Dar L-au lăsat şi-apoi, s-au dus,
Înspăimântaţi, căci se temeau, / De gloatele ce-L însoţeau.
– Birul Cezarului –
13. Furioşi că n-au făcut nimic, / Au încercat un şiretlic:
Irodieni şi Farisei, / Trimis-au la Iisus, iar ei
Să-ncerce, curse, a-I întinde, / Cu vorbe, ca să-L poată prinde.
14. Aceştia-n faţa lui Iisus, / Înfăţişându-se, au spus:
“Învăţătorule, venim, / La Tine, pentru că noi ştim,
Că tot ce spui, e-adevărat. / Norodului, i-ai arătat,
Prin adevăr, a Domnului / Cale; la faţa omului,
Tu, niciodat’, nu Te-ai uitat – / De nimenea nu Ţi-a păsat.
Ne spune aşadar, cum vezi / Problema birului? Ce crezi –
Pentru că iată, noi nu ştim! – / Se cade, oare, să plătim
Bir, la Cezar? Deci, Tu ce spui? / 15. Plătim sau nu, Cezarului?”
Făţarnicul lor gând, ascuns, / Iisus, îndată, l-a pătruns,
Şi-a întrebat: “De ce veniţi, / La Mine, să Mă ispitiţi?
Daţi-Mi un ban!”, El le-a mai spus, / 16. Iar ei, îngrabă, I-au adus,
Banul cerut. “Ei, ce vedeţi?” – / I-a întrebat Iisus. “Spuneţi,
Al cui e chipul desenat / Şi slova ce s-a încrustat,
Pe banu-acesta? Ale cui?!” / “Toate-s ale Cezarului!” –
17. Au răspuns ei. “E-adevărat! / Atuncea, daţi ce e de dat
Cezarului, iar Domnului, / Să-I daţi ceea ce este-al Lui!” –
Le-a zis Iisus. Ei s-au mirat, / Şi-nvinşi, de-acolo, au plecat.
– Despre înviere –
18. Abia plecară Fariseii, / Că şi sosiră Saducheii –
Cei cari nu cred în înviere – / Voind să ceară o părere,
De la Iisus. Unul a zis: / 19. “Învăţătorule, ne-a scris
Moise, că de-ntâmpla-se-va / Şi o să moară cineva,
Fără să fi avut copii, / Atuncea, fratele său – ştii –
Va trebui să se însoare / Cu văduva acelui care
Pierit-a, şi să îi ridice / Urmaşi – căci Moise aşa zice.
20. Iată, la noi au fost odat’, / Fraţi, şapte. Primul s-a-nsurat
Şi a murit, făr’ a lăsa / Vreun copilaş, în urma sa.
21. Atunci, nevasta mortului, / Rămase la fratele lui;
Dar şi acesta a murit. / La fel, şi-al treilea a păţit.
22. Toţi au pierit, fără urmaşi – / N-a avut unul, copilaşi.
După ce i-a-ngropat pe toţi, / Muri femeia. Dacă poţi,
23. Ne spune: când vor învia, / Cu cine va rămâne ea?
A cărui frate o să fie, / Căci ea, la toţi, le-a fost soţie?”
24. Iisus a zis: “Vă rătăciţi. / Scripturile, voi nu le ştiţi,
Nici nu cunoaşteţi, vă spun Eu, / Puterile lui Dumnezeu.
25. Când învierea va veni, / N-au să se-nsoare oamenii,
Şi-asemenea îngerilor, / În cerul Domnului, fi-vor.
26. Dar pentru că aţi pomenit / Despre-nviere, n-aţi citit
Ceea ce Moise povesteşte – / În carte – când de “Rug” vorbeşte?
În acel loc, Moise a scris, / Ceea ce Dumnezeu i-a zis:
“Sunt Dumnezeul lui Avram, / Isac şi Iacov”. Dar voiam
27. Să vă mai spun ceva şi Eu: / Aflaţi, însă, că Dumnezeu,
E Dumnezeul viilor / Şi nicidecum al morţilor!
Scriptura, însă, voi n-o ştiţi / Şi tare vă mai rătăciţi!”
– Cea mai mare poruncă –
28. Un cărturar, ce-a ascultat / Cuvintele ce s-au purtat,
Ştiind că bine-a zis Iisus – / În tot ceea ce El a spus,
Acolo, Saducheilor – / Se-apropie de-nvăţător,
Şi-L întrebă: “Spune-mi, ştii care / E cea dintâi poruncă, oare?”
29. Iisus, ochii, Şi-a pironit, / Pe cărturar, căci a voit –
Mai înainte să-i răspundă – / Să poată, gândul, să-i pătrundă.
Apoi, nu după vreme multă, / A zis: “Israele, ascultă!
Al nostru Domn şi Dumnezeu, / Singurul Domn va fi, mereu!”,
30. Şi-apoi,“Pe Domnul”, s-a mai zis / Să Îl iubeşti, precum e scris,
“Cu inima, cu sufletul, / Precum şi cu tot cugetul!”
Aceasta e porunca-ntâi – / Porunca cea de căpătâi.
31. A doua, asemănătoare, / Este porunca următoare:
“Aproapele să îţi iubeşti, / Precum tu însuţi iubit eşti
De către tine, cu ardoare.” / Asta-i porunca cea mai mare.”
32. Când a sfârşit, vorba, Iisus, / “Drept ai grăit!” – omul a spus.
“Este un singur Dumnezeu, / Şi tot aşa va fi mereu;
33. Iar a-L iubi cu sufletul, / Cu inima, cu cugetul,
Şi a-ţi iubi aproapele, / Mai mult e decât jertfele
Şi decât arderea de tot – / Eu, cel puţin, aşa socot.”
34. Iisus văzu că a vorbit / Cu meşteşug, şi a rostit:
“Nu eşti departe – îţi spun Eu – / Măi omule, de Dumnezeu.”
Apoi, nimeni nu I-a mai pus, / Vreo întrebare, lui Iisus.
– Al cui fiu este Hristosul? –
35. Iisus, în Templu, a intrat / Şi tot norodul adunat,
Învăţătură, a primit. / Apoi, aproape de sfârşit,
Când toţi stăteau atenţi, Iisus, / O întrebare grea, a pus:
“Cum de zic, oare, cărturarii – / Şi-asemenea lor, toţi mai marii –
Despre Hristos, că îi e fiu / Lui David? Oare, ei nu ştiu
36. Ceea ce David a rostit, / De Duhul Sfânt, însufleţit?
Iată ce-a spus David, mereu: / “Domnul a zis, Domnului meu:
“Aşează-Te la dreapta Mea, / Până atunci când voi putea –
Până când voi găsi o cale, / Duşmani-Ţi, sub tălpile Tale,
Să Ţi-I aşez!” Deci, L-a numit / 37.Chiar David “Domn”, însufleţit
De Duhul Sfânt. Vă-ntreb acum, / De I-a spus “Domn”, atuncea, cum,
Lui David, El îi este fiu? – / Iată ce aş dori să ştiu!”
Norodul care-n juru-I sta, / Plin de plăcere-L asculta.
– Mustrarea Cărturarilor –
38. Iisus, noroadelor, vorbea / Şi-nvăţătură le dădea:
“Feriţi-vă de cărturari!” – / Le spunea El. “Ei sunt cei cari,
În haine lungi doar, se îmbracă / Şi, plecăciuni, vor să le facă
Mulţimea, când trec prin pieţe. / 39. În sinagogi şi la ospeţe,
De-s invitaţi sau de sunt duşi, / Pe locurile dintâi, puşi,
Doresc să fie. Ei sunt cei / 40. Care-nghit casa văduvei.
Lungi rugăciuni, ei fac pe stradă, / Numai ca lumea să îi vadă.
Dar toate, au să le plătească: / Mare osândă-au sã primească!”
– Văduva săracă –
41. În faţa visteriei, sta / Iisus, cu-ai Săi, şi se uita,
Cum cei ce-n Templu pătrundeau, / În visterie, bani puneau.
Cei mai mulţi bani au fost lăsaţi / De cei care erau bogaţi.
42. O văduvă veni şi ea / Şi-apoi, puţinul ce-l avea,
Doi bani – întreaga-i avuţie, / De-un gologan – în visterie,
43. A aruncat. Atunci, Iisus, / Spre ucenici, S-antors şi-a spus:
“Văzut-aţi voi? Cu-adevărat, / Această văduvă a dat
Mai mult decât au dat toţi cei, / Care-au pus bani, ‘naintea ei,
44. Căci, din prisosul lor, au dat; / Dar ea, sărmana, a lăsat
Tot ce avea, în visterie, / Deşi se zbate-n sărăcie;
Bănuţul care îl avea, / Ca să trăiască-i trebuia.”
