Azi am întâlnit pe străzile Clujului patru ţărani din Maramureş, cari ne ofereau tristul spectacol al celei mai amare mizerii. Cu opinci rupte, cojoace peticite, degeraţi de frig şi lihniţi de foame, cei patru ţărani din Maramureş, păreau patru spectri ai infinitei sărăcii.
„Azi am întâlnit pe străzile Clujului patru ţărani din Maramureş, cari ne ofereau tristul spectacol al celei mai amare mizerii. Cu opinci rupte, cojoace peticite, degeraţi de frig şi lihniţi de foame, cei patru ţărani din Maramureş, păreau patru spectri ai infinitei sărăcii.
Povestea lor e lungă…Au plecat prin octombrie cu alţi vreo 20 la lucru la Călineşti în judeţul Vâlcea.
Şi asprii ţărani, învăţaţi cu cele mai amare lipsuri şi cu cel mai tare rachiu s-au apucat de lucru. Securea le era mijlocul şi bucata de mămăligă ţinta existenţii lor. Şi au muncit din greu.
Pe zi ce trecea forţele slăbeau, mâncarea scădea, speranţa murea şi oamenii obosiţi au lăsat codru şi stăpân şi atunci când n-au mai putut suporta gerul de minus treizeci de grade, au luat drumul spre casă, tăcuţi şi goi ca nişte cerşetori. Şi drumul de la Călineşti la Cluj l-au făcut pe jos tocmai în 7 zile. Bănetul ce l-au mai avut l-au mâncat pe drum. Cele 200 de lei abia le-au ajuns ca să-şi mai astâmpere foamea crescândă şi ca să-şi mai încălzească trupurile rebegite de frig.
- Şi de ce aţi fugit de la lucru oameni buni?
- Da cum să nu fugim când nu ne da nici un ban. De lucrat lucram patru-cinci zile la săptămână, când căpătam şi mâncare de la magazie. Dar în celelalte zile când nu lucram şi când uşa magaziei era închisă? Noi am cerut ori să ne dea de lucru, ori să ne dea bani. Nu ne-a dat decât câte 200 lei – şi am plecat.
- Domnule – întrerupe altul – de două zile n-am mâncat decât nişte cârmoji, mai rău decât câinii, domnule.
- Eu am zece copii şi mă duc cu mâna goală acasă…Mare bătaie de joc pe capul nostru!
Şi cu paşi rari, greoi şi tărăgănaţi cele patru umbre s-au îndreptat spre gară cu un sergent de oraş. Până la Cluj au venit pe jos, de aici vor pleca acasă sub escortă poliţienească. Şi când vor sosi acasă pe Acsiuc Nichita îl vor întâmpina zece copii flămânzi, iar pe ceilalţi pustiul şi mizeria în minuscule bordeie”. [„Patria de Duminică”, Anul II, nr.12, Bucureşti, 1 februarie 1925].
