Dimitrie Gusti a venit pe lume într-o familie înstărită. El şi-a făcut studiile la Iaşi, Berlin şi Leipzig şi obţinut doctoratul în Filosofie. Însă, după obţinerea titlului de doctor, a descoperit o nouă ştiinţă, care înflorea în Europa de Vest: sociologia. Drept urmare, în anul 1905, s-a întors la Berlin, pentru a studia cu profesori precum Max Weber, iar în anul 1908 a plecat la Paris, unde a studiat sub îndrumarea lui Emile Durkheim.
S-a întors în ţară în anul 1910, când a fost numit profesor la Universitatea din Iaşi. După Primul Război Mondial, în anul 1919, Dimitrie Gusti a fost ales membru al Academiei Române iar un an mai târziu s-a mutat la Universitatea din Bucureşti. În acea perioadă, Dimitrie Gusti a devenit apropiat de politicieni precum Ion Mihalache sau Virgil Madgearu, exponenţi de seamă ai PNŢ, partid format în 1926, prin fuziunea PNR, condus de Iuliu Maniu, cu Partidul Ţărănesc, fondat de Ion Mihalache.
Partidul lui Iuliu Maniu promova idealurile asumate şi de Dimitrie Gusti: reforme sociale, ridicarea socială a ţărănimii şi modernizarea agriculturii. Dimitrie Gusti s-a alăturat acestui partid democratic şi a combătut atât extrema stângă, reprezentată de comunism, cât şi extrema dreaptă, reprezentată de fascism.
La fel ca şi Iuliu Maniu, Dimitrie Gusti a fost ataşat ideii de monarhie. El a teoretizat conceptul de Monarhie Socială, care seamănă cu rolul asumat azi de monarhiile europene. Dimitrie Gusti a fost promovat de PNŢ într-o serie de posturi de mare răspundere: director al Oficiului Naţional pentru Cooperaţie, preşedinte al radioului public românesc şi ministru al Instrucţiunii Publice, Cultelor şi Artelor, în guvernele conduse de Alexandru Vaida-Voevod şi Iuliu Maniu.
Dimitrie Gusti este cel care a înfiinţat Muzeul Satului din Bucureşti şi, din 1925, a condus cea mai mare operă cu caracter sociologic din România: studiul monografic al satelor din toate regiunile Regatului României. În perioada 1944 – 1946, a fost ales preşedinte al Academiei Române.
