De Cornel Jurju, istoric
Să ne reamintim câteva lucruri despre controversatul, iar în aceste zile atât de zburlitul Paul Lambrino. S-a născut la Paris în 13 august 1948. Paul Lambrino este fiul lui Carol Mircea Lambrino. Acesta din urmă a fost primul copil al celui care, în 1930 a devenit Regele Carol al II-lea al României. În septembrie 1918, principele Carol se căsătorise nelegal, la Odessa cu Ioana Maria Lambrino. Din acest motiv, în ianuarie 1918, Curtea Supremă din România, anula actul căsătoriei. Aşadar, în 8 ianuarie 1920, atunci când se năştea Carol Mircea, tatăl lui Paul Lambrino, raporturile juridice de căsătorie dintre Zizi Lambrino şi principele Carol erau inexistente. De asemenea, în 1920, cu scopul de a părăsi România şi a renunţa la orice alte pretenţii ulterioare, familia regală i-a oferit Ioanei Lambrino suma de 500.000 de franci. Mai era stabilit un fond de 2.200.000 de franci plătibili în următorii 20 de ani. Alături de fiul său, Zizi Lambrino a părăsit România stabilindu-se definitiv la Paris.Numai că, oricât era de consistentă, puşculiţa-cadou primită de către familia Lambrino, s-a dovedit într-un final epuizabilă. De semnalat că tatăl lui Paul a fost un personaj deloc abstinent când era vorba de bucuriile vieţii (printre altele a fost căsătorit de 3 ori). Iată de ce, atunci când situaţia a permis-o, Paul Lambrino a devenit irezistibil atras de experienţa “pescuitului” în tulburatele ape ale României post revoluţionare. Şi norocul a ţinut cu el, având parte de un “fir” cât se poate de “întins”.
De cum a ajuns în România (1990), regimul fsn-ist l-a tratat cu tot interesul şi curtoazia. Ion Iliescu şi-a dat repede seama că Paul Lambrino putea fi o “petardă” eficientă în războiul mediatic purtat împotriva Regelui Mihai şi, în general, împotriva ideii monarhiei costituţionale. Presa oficială avea să-l gratuleze cu titluri ameţitoare: “prinţ”, “alteţă regală”, chiar “principe moştenitor” al Coroanei României. În aceeaşi perioadă, Regele Mihai era întâmpinat printr-o ambuscadă militară pe autostrada Bureşti-Piteşti, apelativele utilizate fiind pe măsură (ex-regele, domnul Mihai etc.). La rândul său, prinţul moşit de către FSN şi-a înţeles bine interesul/rolul, jucându-l cu tot devotamentul. L-a jignit şi atacat pe Regele Mihai, iar în 1991, acordând un interviu ziarului Adevărul, nu ezita să se declare un susţinător al regimului Iliescu şi al formei de guvernământ republicane: „Dacă republica poate aduce prosperitate şi democraţie, atunci Trăiască republica!”.
Sigur că da, recompensele financiare pentru „merituosul” principe aveau să nu se lase prea mult aşteptate. Odată căzut în patima revendicărilor, „alteţa sa” a devenit tot mai greu de ţinut în frâu. În vederile sale, pline de rafinament, au intrat proprietăţile regale, dar şi fostele Domenii ale Coroanei, asupra cărora Casa Regală exercitase numai dreptul de folosinţă. Nu-i vorbă, dividendele au mai trebuit şi împărţite. „Băieţii deştepţi” şi lacomi din anturajul mai marilor zilei (Adrian Năstase, Traian Băsescu etc.) aveau şi ei nevoie de bani pentru partid, pentru vilă, piscină, limuzină şi câte şi mai câte. Totuşi, cu toate consistentele pierderi colaterale, oarece milioane au mai rămas şi prin greu încercatele buzunare ale lui Paul Lambrino.
Astăzi, când „progenitura princiară” fsn-istă, adulmecă insistent pe la porţile „beciului domnesc”, trăim cu speranţa (poate doar cu iluzia) dreptăţii. Însă, dincolo de clarificările judiciare, aşteptate şi necesare, „petarda” propagandistă amorsată de către Ion Iliescu produce pe mai departe efecte/daune. Publicul, mai puţin familiarizat cu biografia şi statutul lui Paul Lambrino, continuă să-l perceapă ca parte a chestiunii regale româneşti. O confuzie a cărei notă de plată rămâne în sarcina familiei regale, cu toate că se numără printre „păcate originare” săvârşite la începutul anilor 90 de către puterea fsn-istă şi care constituie fundamentul întunecat al democraţiei în România.
