A trecut şi Crăciunul… anul 2013 e pe cale să se încheie, iar 2014 se apropie vertiginos de linia de start. Ce a fost, am văzut. Ce va fi, vom vedea, dar până atunci putem doar intui, iar în topul evenimentelor care se prefigurează se află scumpirile de orice fel. Am suprevieţuit celor “25 de ani lumină” ai “epocii de aur” şi am trăit experienţa a 24 de ani de “democraţie post-decembristă” în care, cu tristeţe am constatat că tinereţea, munca şi sănătatea mea s-au dus de râpă, o dată cu ţara aceasta. În ultimii nouă ani, am parcurs o etapă în care corupţia a crescut precum Făt-Frumos cel din poveste, sub ochiul blând şi îngăduitor al legii.
Se cheamă că sunt un supravieţuitor, chiar dacă – parafrazând o sintagmă – pot spune că am nimerit “din lac în UE”. Din aceste motive, m-am lăsat purtat de gânduri spre universul copilăriei, în care am fost cu adevărat fericit.Pe vremea când lumea era lume şi iarna era iarnă, aşteptam cu nerăbdare şi emoţie venirea anotimpului alb.
Acum, iarna mă înspăimântă, pentru că niciodată nu vine singură, ci însoţită de un sumbru “cortegiu” de “bucurii”, în fruntea căruia se află factura la încălzire. Preţul ei estompează celelalte “beneficii” hibernale, precum ar fi poleiul de pe străzi, frigul, măturatul zăpezii de pe autoturism, achiziţionarea anvelopelor de iarnă şi a antigelului etc.
Atunci, singura mea grijă era – în cazul în care primii fulgi de nea se aşterneau tocmai în timpul programului de grădiniţă – ca nu cumva aceştia să se topească înainte de a ajunge eu acasă. Aşteptam cu îngrijorare să se facă ora 16, să scap, să fiu liber, să alerg acasă, să scot sania şi să o târâi după mine prin curtea acoperită cu un amalgam de zăpadă şi noroi, alături de ceilalţi prichindei, care de care mai încotoşmănaţi – cu paltonaşe de monton şi căciuli “cu urechi” – şi îmbujoraţi de efort. Verva jocului era potolită, preţ de câteva clipe, doar atunci când se întorcea acasă câte un locatar, zgribulit de frig, cu mâinile vârâte adânc în buzunarele lodenului şi se răstea la noi cerându-ne să încetăm cu hărmălaia. Gălăgia se potolea până când insul respectiv intra în imobil, reizbucnind cu şi mai mare intensitate în clipa în care uşa se închidea în spatele omului. Îmi amintesc de acele momente de relativă acalmie, pentru că de fiecare dată – privindu-l pe omul care străbătea aleea de la poartă şi urca îngândurat şi cu privirea în pământ cele câteva trepte de la intrarea imobilului – mă chinuia o întrebare: “Cum pot să stea oamenii mari în casă, fără să iasă la joacă?” Şi tot de fiecare dată, îmi promiteam că atunci când voi fi mare şi voi veni de la serviciu am să ies imediat “afară”! “Afară” avea o semnificaţie deosebită: “afară” era libertatea, “afară” nu erau teme şi nici teamă, nu erau responsabilităţi, nu erau adulţi agasanţi… “afară” nu existau reguli decât cele autoimpuse de jocurile copilăriei.
Şi mai era ceva… cu adevărat, iarna era anotimpul cadourilor. Acasă venea Moş Nicolaie şi îmi umplea ghetuţele cu daruri. La gradiniţă sau la şcoală se organiza “pomul de iarnă”, iar Moş Gerilă – omologul socialist al lui Moş Crăciun – distribuia cadouri bogate. Bine-nţeles, acelaşi Moş îşi găsea timp să treacă şi pe la locurile de muncă ale părinţilor şi să le lase acestora încă o tură de “bunătăţi “, pentru mine. Apoi, era Orăşelul copiilor. Doamne… frumos mai era. Organizat pe esplanada din faţa cinematografului Republica – sub egida unui brad imens împodobit cu pachete, beteală şi beculeţe colorate – îi atrăgea ca un magnet pe toţi prichindeii oraşului… şi nu numai pe ei, ci şi pe cei mari, care – străini de grija zilei de mâine, de spaima pierderii locurilor de muncă sau de imposibilitatea de a-şi plăti dările către stat sau bănci – se bucurau de bucuria micuţilor lor.
Dar toate au trecut… ca un vis frumos care supravieţuieşte încă, doar în memoria celor care au trăit acele vremi. Rămâne prezentul, cu realitatea lui sumbră sau promiţătoare, în funcţie de poziţia de pe care o priveşti. Rămâne să merg înainte… pentru că “înainte” – cu certitudine – era mai bine!
