De Cornel Jurju, istoric, membru al Clubului Monarhiştilor Clujeni
România ultimelor şase-şapte decade a fost dominată în zona de vârf a deciziei politico-statale de biografii, indulgent spus, nefaste. Ele s-au confundat adesea cu abuzul, grosolănia, obsesia puterii şi chiar crima. În faţa unor asemenea evidenţe, amplele acţiuni de propagandă şi manipulare, prin care mintea poporului s-a încercat a fi sucită, n-au produs decât efecte limitate şi pe termen scurt. Pentru că dacă nu ştiu cărui ziar, radiou sau televiziune nu-i deloc mare scofală să-i pui ochelari de cal, judecata posterităţii rămâne neiertătoare, insensibilă favorurilor şi corupţiei. Aşa că o fi vorba de Ceauşescu, Dej sau Iliescu, ca să ne referim doar la figuri de prim plan, până la urmă fiecare dintre ei s-au fixat în conştiinţa românească în culori mai degrabă sumbre.Diametral opusă este „soarta” Regelui Mihai, poate cea mai importantă personalitate a României ultimilor 80 de ani. După cum bine se ştie, Regele a fost alungat din ţară de către slugile lui Stalin, autointitulate fraudulos „reprezentanţi ai poporului”. A urmat linşajul propagandistic. Pe parcursul câtorva zeci de ani Regele a fost pur şi simplu „mitraliat” de către propaganda comunistă fiind etichetat „trădător”, „exploatator” etc. Pentru ca după 1990, în numele aceluiaşi popor debusolat, puterea neocomunistă să recurgă la cele mai primitive şi jenante proceduri pentru a împiedica revenirea Regelui acasă.
Şi totuşi, din apele toxice ale comunismului şi postcomunismului se revelează tot mai amplu opiniei publice actuale personalitatea şi biografia excepţională a Regelui Mihai I. Iar trăsătura definitorie pentru viaţa şi cariera Sa este tocmai preocuparea constantă de a-şi îndeplini cât mai onest cu putinţă datoria faţă de poporul român. Niciodată Regele nu şi-a jignit poporul, mereu a căutat să înţeleagă, să evidenţieze atuuri şi să ofere sprijin. Aflat în exil o perioadă îndelungată, Majestatea Sa a fost un reazăm moral pentru populaţia oprimată din ţară, dar şi un factor important în organizarea diasporei, în rezolvarea problemelor comunităţii româneşti din străinătate. Pentru ca după 1997, când i-a fost restituită cetăţenia română, Regele să contribuie substanţial şi necondiţionat la succesul aranjamentelor diplomatice care au făcut posibilă intrarea României în NATO şi UE. Era în acest fel onorat la superlativ angajamentul din din februarie 1997: „Vin către voi nu pentru a lua, ci pentru a dărui, nu pentru a diviza, ci pentru a uni. Vin către voi pentru a vă ajuta, prin eforturile mele asociate cu ale voastre, pentru a ieşi din nenorocirile trecutului”.
În aceeaşi măsură impresionează discursul public al Majestăţii Sale. Regele n-a vorbit vreodată fără a avea ceva de spus, nu s-a angajat în polemici inutile, n-a replicat vreodată torentelor de jigniri aruncate asupra Sa, de pildă, în vremea perestoikistului Iliescu. Dimpotrivă, fiecare apariţie publică s-a transformat într-o mostră de solemnitate, eleganţa şi înţelepciune. Era, poate, nevoie de actualul context social-politic pentru a înţelege cu adevărat semnificaţia acelui pasaj din discursul Regelui rostit în Parlament acum doi ani: „Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţi, ci ca pe o ţară luată cu împrumut de la copiii noştri”
Clădită pe valori ale credinţei în Dumnezeu şi patrie, viaţa Regelui Mihai I al României se bucură astăzi de aprecierea tot mai multor români, mai ales a celor tineri. Fie şi pentru omenescul motiv că atunci când simţi că nu mai poţi, că te-ai întoxicat de atâţia ceauşeşti, ilieşti, băseşti, etc, este pur şi simplu reconfortant să-ţi întorci privirea către ceea ce înseamnă Familia Regală: un spaţiu în care bunul simţ şi decenţa sunt la ele acasă. Prin urmare, mă gândesc, ar trebuie să fim recunoscători graţiei divine care i-a îngăduit Regelui nostru să ajungă la cea de-a 92 aniversare, astfel încât să putem beneficia de şansa de a cunoaşte un alt tip de interpretare a rolului şi atribuţiunilor publice. La Mulţi Ani, Majestate! Dumnezeu să ocrotească Familia Regală a României!
