De Toader Nicoară, istoric, profesor universitar dr. al UBB
Există în istoria națiunilor zile memorabile, zile nepereche, zile pline de o puternică încărcătură simbolică, deoarece ele marchează momente faste din istoria națiunii, momente în care alegerile făcute au marcat în bine și cu folos destinul acestora pe termen lung.10 Mai este tocmai una din aceste zile faste din calendarul festiv și celebrativ al națiunii române, zi înscrisă cu litere mari în imaginarul simbolic al națiunii și în memoria colectivă a câtorva generații de români, nu numai nostalgici ai acestei vîrste de aur a României monarhice și constituționale, ci și în memoria unei bune părți a generațiilor tinere, care refuză spălarea creierului și ștergerea memoriei naționale și caută adevărul istoric autentic și necenzurat.
Este o evidență care nu mai trebuie demonstrată, că intervalul de timp de peste 80 de ani, 81 mai exact, dintre 1866 și 1947), când România a fost principat şi apoi regat constituțional, a reprezentat cu bune și mai puțin bune, cu entuziaste realizări și uneori cu neputințe și neîmpliniri, este epoca fastă, probabil cea mai fastă a istoriei naționale românești. Realizările și împlinirile națiunii române sub dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, apoi din 1917, dinastia de România, (pentru cunoscătorii adevărului istoric) sunt cele mai memorabile, și trezesc mereu nostalgie, admirație și interes, comparate cu ce a fost înainte, dar mai ales, cu ce a venit după. Toate acestea sunt legate de marea opțiune a națiunii române, luată la 1856, cu ocazia divanurilor ad-hoc, și concretizată la 10 mai 1866, prin venirea pe tronul Principatelor Unite, și mai târziu a României, a principelui Carol, devenit Carol I-ul, de pioasă memorie.
Semnificația acestei zile este încărcată de simboluri. La 10 mai 1866, națiunea română traducea în fapt unul dintre cele trei deziderate majore ale Adunărilor ad-hoc ale Valahiei și Moldaviei, anume un prinț străin, dintr-o dinastie europeană de prestigiu, care să confirme prin personalitatea sa și prin prestigiul dinastiei din care făcea parte, autoritate, prestigiu și respect noului stat creat sub sceptrul său prin unirea celor două principate, și organizarea noului stat ca o monarhie constituțională parlamentară.
Dar 10 Mai este ziua în care tânărul prinț Carol a pășit pe pământul noii sale patrii, unde avea să devină domnitor constituțional (1866), apoi rege (1881), regele sau domnitorul dacă nu cel mai mare, cu siguranță unul cu cea mai lungă domnie și cu cele mai mari împliniri (independența și regatul, alături de progresul economic și cultural, precum și organizare democratică).
Ziua de 10 Mai este în egală măsură, ziua în care România și-a hotărât și proclamat independența și nu 9 mai, așa cum printr-un fals istoric, Roller și urmașii săi au falsificat istoria națională în regimul numit eufemistic de democrație populară, în fapt o republică bastardă ce masca o dictatură banală lipsită de orice originalitate.
La fel cum 10 Mai este ziua în care corpurile legiuitoare reunite au proclamat România independentă regat (10 Mai 1881). In această zi memorabilă, regatul României devenea o monarhie constituțională modernă, intrând în rândul națiunilor tinere ale Europei, respectabilă și respectată de marele concert european.
Timp de 81 de ani ziua de 10 Mai a fost ziua în care se celebrau an de an fastele unei tinere națiuni, optimiste și încrezătoare în destinul său istoric, dar și hotărâtă uneori la cele mai dure sacrificii pentru a-și făuri acest destin (războiul mondial și întregirea națională).
Iată doar câteva dintre principalele motive pentru care ziua de 10 Mai ar trebui reintrodusă formal în calendarul simbolic al sărbătorilor care adună laolaltă națiunea română. Spun formal, deoarece sentimental și simbolic ea însuflețește inimile a milioane de români, care tresar și care asumă o atitudine solemnă și respectuasă la auzul primelor cuvinte ale Imnului regal ”Trăiască regele…”, sau la oricare din aparițiile publice ale Majestății Sale, Regele Mihai I, sau la ale celorlalți membrii ai Casei regale de România.
Se va obiecta că avem deja o sărbătoare națională, ”1Decembrie”, cu semnificații la fel de profunde, sau că avem o altă zi festivă la 24 ianuarie, marcând și ea o dublă alegere. Cu siguranță, aceste zile nepereche sunt încărcate de semnificații profunde pentru identinatea națională românească, dar existența lor în calendarul festiv și celebrativ al națiunii române nu exclude deloc o zi de 10 Mai festivă și celebrativă. Ea ar putea fi proclamată, spre exemplu, ziua națională a românilor de pretutindeni, mai ales acum când fii națiunii sunt peste tot în lume.
Beneficiile acestui fapt ar fi delolc neglijabile. Se știe și s-a comentat mereu că atât 1 Decembrie cât și 24 ianuarie, sunt plasate prin forța lucrurilor, în anotimpul rece și umed, și nu oferă națiunii posibilitatea să confraternizeze în piețele publice sau la iarbă verde. Că nu pot fi organizate satisfăcător parade fastuoase, întreceri și demonstrații sportive, distracții în aer liber, activități culturale, turistice etc. Or, faptul că națiunea ar avea un excelent prilej de a confraterniza la 10 Mai, adică în momentul forte de efuziune a întregii naturi paradisiace cum numai în luna mai este posibil, ar oferi tocmai acest prilej, deloc neglijabil, în refondarea periodică, anuală a solidarității naținii române.
Si, dacă argumentele de mai sus nu sunt destul de convingătoare, vom spune că există precedente la case și mai mari. Spre exemplu, în Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, deși ziua reginei este în 21 aprilie, sărbătoarea națiunii britanice este într-una din lunile de vară, tocmai pentru a marca simbolic solidaritatea națiunii în jurul monarhului său.
La fel cum s-ar putea invoca exemplul vecinilor nostri maghiari, care pe lângă ziua națională marcată în august, sărbătoresc chiar cu mai multă fervoare ziua de 15 martie, ca ziua maghiarilor de pretutindeni.
Acceptarea, așadar, a zilei de 10 Mai între sărbătorile naționale românești ar repara o mare nedreptate istorică și ar fi un alt pas spre adevărata reconciliere a națiunii cu trecutul său, reconciliere de care națiunea română contemporană are atâta nevoie tocmai spre a-și regăsi ritmul, cadența și solidaritatea pierdută în prea lunga tranziție post-comunistă.
