Înainte de ’89, Întâi Mai era una dintre puţinele şi îndrăgitele “sărbători legale” de peste an. Satisfacţie se dovedea deplină, dacă respectiva sărbătoare se potrivea a fi într-o zi lucrătoare.În ochii copilului din perioada comunistă, sărbătoarea de 1 Mai, avea o semnificaţie deosebită. Pentru mine, era o zi mult aşteptată, asemeni celei de 23 August. Trei erau evenimentele marcante: “defilarea”, picnicul de la Hoia şi “rachetele”. Dis-de-dimineaţă, îl agasam pe tata cu cereri: “Hai la difilare!” În final, ceda presiunilor şi plecam spre Piaţa Victoriei – azi Avram Iancu – să ocupăm un loc cât mai aproape de tribuna oficială. După manifestaţie, începeam cu alte smiorcăieli: “Hai la Hoia!” Nu avea de ales: trebuia sa-mi satisfacă acel capriciu. La pădure, după doi mici cu muştar, o morişcă din hârtie lucioasă şi o minge din rumeguş învelit în folie de staniol atârnată de un fir elastic, începeam iar: “Hai să mergem!” Nici acasă nu scăpa bietul tata, căci abia ajunşi, îl cicăleam cu: “Hai la rachete!”, adică la artificii, pe care le urmăream din Piaţa Libertăţii, azi Unirii. Doar vremea, în caz de ploaie, îmi putea strica ziua şi putea aduce linişte tatei.
