Războiul civil din Siria, declanşat acum doi ani, cristalizează în fapt rivalităţile dintre diversele ţări din Orientul apropiat, mai exact între principalele două ramuri rivale ale islamului, şiiţii şi suniţii. Astfel Siria e în realitate scena pe care se confruntă Iranul şiit cu Arabia Saudită sunită. În aceste condiţii, teama multor analişti şi lideri politici de declanşare a unui conflict regional este explicabilă, scrie RFI România.De o parte, Iranul şiit, este unul dintre cei mai aprigi susţinători ai lui Bashar al-Assad. Teheranul vorbeşte dealtfel uneori de Siria ca fiind a 35-a provincie iraniană. Un acord militar de apărare reciprocă între Iran şi Siria există pe de altă parte din 2006. Nu e de mirare atunci că liderii de la Teheran afirmă că în caz de bombardamente aliate acest lucru va fi „un dezastru pentru toată regiunea”.
De cealaltă parte, Arabia Saudită este principalul sponsor al rebeliunii siriene, formată în majoritate din suniţi. La fel de previzibil este deci şi apelulul Ryadului la o acţiune „fermă şi serioasă” contra regimului de la Damasc.
Ca să înţelegem mai bine această diviziune între ramurile islamului şi influenţa ei pe plan local, sirian, trebuie reamintit că Siria, tară musulmană în proporţie de 75 la sută, este condusă de 4 decenii de familia al-Assad membră a comunităţii alauite, o sectă a şiismului ce reprezintă circa zece procente din populaţia siriană. Apoi nu trebuie uitat că şiiţii au devenit puternici în regiune odată cu victoria revoluţiei islamice iraniene din 1979, revoluţie sprijinită pe atunci doar de Siria.
Alianţa dintre Siria şi Hezbolahul libanez, o miliţie şiită opusă Israelului iar apoi sosirea la putere în Irak a şiiţilor măresc temerile ţărilor sunite de a asista la apariţia unui „arc şiit”.
Dacă revoluţia siriană declanşată paşnic în martie 2011 s-a înscris la început în mişcarea „primăverii arabe”, foarte repede, în mai puţin de un an de zile, conflictul s-a transformat într-un război al religiilor. Primii care au dezertat din armata siriană au fost suniţii şi pentru a umple golul, al-Assad a recrutat şi înarmat alauiţii. „Conflictul s-a confesionalizat astfel dând şi Iranului speranţa că o dată pentru totdeauna suniţii din Siria să fie puşi la colţ” notează un profesor de islamologie citat de ziarul La Croix. În acel moment a intrat în scenă Arabia Saudită, liderul tradiţional al suniţilor. În timp ce Ryadul i-a echipat pe rebelii salafişti, Qatarul i-a sprijinit pe Fraţii musulmani. Obiectivul era – şi rămâne – acela de a-l răsturna pe al-Assad şi odată cu el pe singurul aliat regional al Iranului şiit, ţară în plus cu veleităţi nucleare. Odată cu dispariţia liderului de la Damasc ar dispărea şi atotputernicul Hezbolah şi deci şi pericolul apariţiei unui „arc şiit”. Fără arme din Iran, Hezbolahul dominator din Liban şi-ar pierde complet puterea, afirmă analiştii.
Acest mozaic de alianţe locale explică şi de ce Ţara Cedrului, prima victimă colaterală a crizei siriene, a fost recent ţinta unor atentate sângeroase atât anti-sunite cât şi anti-şiite. Spectrul războiului civil care a decimat Libanul în anii 70 reînvie în memoria multora. Întrebarea care se pune astăzi este cât de departe sunt dispuse Hezbolahul şi Iranul să meargă pentru a susţine regimul sirian. În acest context, cele două milioane de sirieni care s-au refugiat în ţările vecine nu fac decât să radicalizeze şi mai mult poziţiile celor două tabere. Eventualele bombardamente occidentale, dacă sunt limitate în timp şi foarte precise pe teren, ar putea evita transformarea unui conflict regional într-o criză internaţională.
