Clujul de ieri: Păţaniile unui candidat la însurătoare: la ce visează femeile

Pentru că întotdeauna avem nevoie şi de un zâmbet măcar, ne oprim atenţia asupra unei „poveşti” publicată în anul 1927, care ne vorbeşte despre sentimente, despre gânduri, vise şi visări al tinerilor din Clujul interbelic. 

„Ca tânăr plin de speranţe, vorba poetului, mi-am încercat şi eu norocul. Unii se căsătoresc cu ajutorul babelor, alţii cu al prietenilor, eu am ţinut să fac excepţie şi mi-am ales cea mai modernă cale.

 

Într-o zi am mers la administraţia ziarului <> din localitate (acesta publică şi anunţuri d`al de astea) şi am publicat următorul anunţ: <>.

Nu mă pot plânge, am primit două, dar numai două răspunsuri. O văduvă, destul de înaintată în vârstă, cca 45 de ani, îmi scria că-i plac versurile, că e visătoare şi ea, dar că totuşi nu s-ar putea hotărî să se mărite după un poet. Vrea însă o prietenie trecătoare şi dacă sunt <> s-ar învoi chiar să-mi pună la dispoziţie un apartament compus din câteva camere în casa ei şi eventual să mă sprijinească şi cu bani.

 

Înţelesei repede de ce e vorba şi nu i-am răspuns.O a doua scrisoare mi-o trimitea o fetiţă de la şcoală, pe care o bătea mamă-sa vitregă şi ar fi vrut să se mărite bucuros dar îmi mai scria că-i plac ochii albaştri. Cum din nenorocire am ochii negri, nu i-am răspuns nici ei.

 

Am întors foaia

 

Văzând că nu mă pot ferici nicidecum cu poezia, am întors foaia şi într-o sâmbătă am publicat următorul anunţ în acelaşi ziar:

<>.

Atâtea răspunsuri am primit, încât nici nu mă aşteptam, 35 de scrisori.

Îmi scriau femei măritate cari voiau să divorţeze, văduve <>, fete bătrâne şi unele chiar cu zestre bunicică, fete de măritat şi unele chiar de bune condiţii atât materiale cât şi sociale.

M-a surprins şi nu m-a surprins. Ceea cec dovedeşte complecta uşurătate a lor este însă chestiunea fotografiilor. Opt femei au alăturat scrisorilor lor şi fotografiile lor.

 

Evident aceasta a fost o simplă probă, care s-a transformat pe urmă în farsă.N-am răspuns nici uneia. Adică cum să răspund când eu eram un biet visător şi nici de cum meseriaş. Pentru a vă arăta până unde merge demoralizarea, citez câteva fragmente din unele din scrisorile primite. Sunt însă între ele şi femei idealiste.

Între răspunsurile idealiste reproduc:

 

 

Floarea de aur

 

<

Nici odată n-am crezut că voi putea agrăi pe cineva cu acest cuvânt. Eram prea nenorocită. Dar timpul ce nu face!

Mi-ar plăcea dacă scrisoarea aceasta te-ar găsi în aceeaşi dispoziţie sufletească, în care sunt eu când o activ – atunci ai putea vedea că fiecare cuvânt de aici strigă spre dumneata: fericire! Sunt o biată fată crescută în provincie. N-am nimic. Viaţa până in prezent mi-a adus mai mult rău decât bine.

Aş vrea să mă gândesc mai mult la viaţă, decât la moarte, aş vrea să găsesc pe acel ce-l caut, ca să mă culc uşurel pe braţele sale şi să-l iubesc cu nebunia vârstei de 27 de ani. Îţi promit că ştiu să fiu o prietenă foarte credincioasă. Dacă merit, răspunde-mi, dacă nu, merit desigur să-mi arunci scrisoarea în foc>>.

 

Răspunsul unei femei divorţate

 Reproduc încă un răspuns în acest sens.

 <>.

 

Altfel de răspunsuri

 

Dar am primit şi altfel de răspunsuri şi cele mai multe sunt de această natură. Voi cita şi din acestea, aşa din curiozitate. Unele sunt scrise de muncitoare de prin fabrici, altele de bucătărese, unele de bone vieneze, altele de femei de stradă, unele de dactilografe şi altele de femei cari deşi pretind a fi <>, îmi iau voie să spun că nu par de loc a fi.

 

O femee de stradă

 

<>.

 

O bucătăreasă

Îmi închipui că-i bucătăreasă din cele ce-mi scrie. Iată un fragment:

<<Ştiu fierbe foarte bine şi am casa proprie în Târgul Mureş. Sunt mică de statură, durdulie şi cu obrajii ca două ruji. De sănătate, mulţam lui Dumnezeu, nu mă pot plânge deloc, doar nişte bătături la picioare şi o apendicită cronică mă supără din când în când. Dar ce are-a face. Dragostea la inimă începe, nu la picioare. Te-oi face fericit şi gras ca un purcel. Gulaşul, sărmăluţele, tocăniţa mea – numai cap să fie la casă, toate au să meargă bine. Vino şi-mi fă vizita, ca să ne înţelegem>>.

 

O fată grăbită

<>.

 

Concluzie

 În astfel de condiţii, după cum am citat câteva din scrisorile primite, evident nu mă pot însura, şi sunt condamnat a rămânea vecinic <>. Ce să-i faci, necazurile oamenilor sunt de nouăzeci şi nouă de feluri. Mai aştept, cine ştie, de multe ori nu n-aduce anul ce aduce ceasul”. [„Biruinţa”, Anul I, nr.212, Cluj, 5 ianuarie 1927].

 

Related posts

Leave a Comment