Unirea din 1918, care a adus sub Coroana României Basarabia, Bucovina şi Transilvania a însemnat o mare bucurie, dar şi mari probleme. Elita politică a trebuit să elaboreze o nouă lege fundamentală, care să ofere noilor provincii posibilitatea să se integreze în Regatul României şi, totodată, să consolideze reformele promise de Regele Ferdinand I în timpul războiului: cea electorală şi cea agrară.
După ce a fost adoptată de Parlament, Constituţia a fost promulgată de Regele Ferdinand I la data de 28 martie 1923 şi publicată în Monitorul Oficial o zi mai târziu. Potrivit noii Constituţii, România era o monarhie constituţională parlamentară, stat naţional, unitar, indivizibil, cu teritoriul inalienabil. Constituţia unificării era bazată pe Constituţia din 1866. 78 din cele 138 de articole ale noii Constituţii erau păstrate din cea elaborată pe vremea lui Carol I.
Constituţia prevedea principiul separării puterilor statului. Regele exercita puterea executivă prin intermediul Guvernului, numea şi revoca miniştrii, sancţiona şi promulga legile, era şeful Armatei, avea drept de veto, putea bate monedă, conferea decoraţii, avea drept de amnistie şi graţiere, convoca şi dizolva Parlamentul şi încheia tratate. Acestea deveneau valabile după ce erau aprobate de Parlament. Formula sintetică care exprima acest principiu, larg cunoscut de public, era Regele domneşte, nu guvernează.
Puterea legislativă în cadrul regimului democratic era Parlamentul bicameral, format din Senat şi Adunarea Deputaţilor. Puterea judecătorească era atribuită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi instanţelor de judecată. Un lucru nou adus de Constituţia din 1923 a fost şi votul universal, inclusiv pentru femei. Însă, în realitate, femeile au primit drepturi electorale doar la alegerile locale.
Însă nu toţi politicienii vremii au fost de acord cu adoptarea acestei Constituţii. Artizanul Unirii Transilvaniei cu România, Iuliu Maniu, îi reproşa lui Ionel Brătianu faptul că românii nu votaseră o Adunare Constituantă, ci un Parlament obişnuit, care nu avea legitimitatea de a adota o nouă lege a statului.
