„Sinuciderile sunt de nenumărate feluri şi pentru tot atâtea motive.
Este interesantă încercarea de sinucidere a unei fete, care a fost găsită ieri în stare de nesimţire de nişte ţărani, la marginea pădurii Hoia de lângă Cluj.
Anume ţăranii Dumitru Bolchiş şi Vasile Rus, având de lucru la pământurile lor din apropierea pădurii Hoia, au auzit la un moment dat nişte gemete înăbuşite.
Îndreptându-şi paşii înspre locul de unde se auzeau aceste gemete, au găsit lungită la pământ sub rădăcina unui copac o fată tânără, cu faţa vânătă de frig, cu trupul îngheţat de jumătate, cu ochii închişi, cu părul în neregulă şi cu buzele albe ca de cretă, care respira greu şi tot mai rar şi scotea la anumite intervale nişte sâsâieli înspăimântătoare din gât.
Au ridicat-o şi au încercat să o trezească, dar nenorocita era în stare de agonie şi nu putea scoate nici un cuvânt.
Atunci unul dintre ţărani a înştiinţat Salvarea, care sosind la faţa locului au transportat-o la clinică.
După primele ajutoare, fata necunoscută s-a simţit mai bine, a deschis ochii, iar astăzi a putut să vorbească.
Întrebată fiind în ce împrejurări a ajuns în pădurea Hoia, ea răspunse următoarele:
< Părinţii mi-au murit. Sunt orfană de cinci ani şi odată cu moartea mamei, nişte creditori vechi mi-au vândut în licitaţie mobila şi alte lucruri moştenite de la părinţi. Rămasă singură, fără rudenii, fără nici un ajutor, am intrat casieriţă la o cafenea din Timişoara şi-mi câştigam pâinea muncind în mod onorabil. De trei săptămâni, în urma refuzului meu categoric de a deveni metresa noului proprietar al localului, David Grunberg, acesta într-un acces de furie, m-a înlocuit cu o rudenie a sa. Am căutat apoi timp de două săptămâni un serviciu la Timişoara, dar n-am găsit nicăiri. În astfel de condiţiuni, cu ultimii bani ce-i mai aveam am pornit spre Cluj. Aici nu cunoşteam pe nimeni şi ori unde mi-am oferit serviciile, am fost refuzată. Atunci, ne mai având nici o nădejde, nici o bucată de pâine ca să-mi alin foamea, m-am hotărât să mă sinucid. Şi planul mi l-am pus în aplicare fără să regret câtuşi de puţin viaţa. E foarte natural când nu mai găseşti nici un mijloc de trai, să alergi la cel din urmă remediu: să te sinucizi. Eu am încercat să mă sinucid prin foame. E un act curajos, ieri a fost a treia zi de când n-am mâncat nimic şi am răbdat ger cumplit în mijlocul zăpezii, în pădurea Hoia.. Două zile am dus-o mai bine, dar în a treia zi simţeam cum mor încet dar sigur, cum mă topesc de durere, cum mă părăsesc puterile. Poate mai aveam câteva ore şi nu mai eram printre cei vii. De ce nu m-aţi lăsat să mor? Viaţa e pentru cei bogaţi, pentru cei ce numără aur, noi, cerşetorii fără de nădejde, lipsiţi de pâine, ne-am obişnuit a crede în moarte, în veşnicia ei…>>. Două boabe de mărgăritar îi apărură strălucitoare în colţul genelor şi pe faţa ei palidă îi reapărură urmele durerilor şi a suferinţelor. Am ieşit din spital compătimind-o, fără să-i mai pun o întrebare. De ce să tulburi gândurile negre ale unui om, care e pe patul morţii”. [„Biruinţa”, anul V, nr.258, Cluj, 6 martie 1927].
