“Interesul poartă fesul”

Anul acesta, Uniunea Europeană şi Statele Unite – mari iubitoare ale valorilor democratice – s-au implicat făţiş în ignorarea principiilor democratice, trecând, fără mustrări de conştiinţă, peste votul a 7,4 milioane de români, doar pentru a-şi proteja interesele garantate de un preşedinte rămas fără legitimitate. Se apropie alegerile şi, din nou, “iubitorii democraţiei” îşi manifestă îngrijorarea faţă de situaţia politică din România.Potrivit unui articol din New York Times, “disputa politică din România a sporit îngrijorările Statelor Unite şi ale Europei, cu privire la «instabilitatea politică şi ameninţările la adresa instituţiilor democratice din cadrul ţărilor fostului bloc communist». Jurnaliştii americani constată că premierul şi preşedintele nu se suportă, iar lupta lor “lasă acest stat balcanic sărac să plutească în derivă” Tensiunea incomfortabilă ce caracterizează relaţia dintre Guvern şi preşedinţie ar putea să se încheie odată cu alegerile din decembrie, însă, conform analiştilor citaţi de New York Times, votul românilor de la alegerile parlamentare s-ar putea dovedi lipsit de capacitatea de a oferi o rezolvare.
Îngrijorarea legitimă a cerberilor democraţiei pentru situaţia din România mă impresionează până la lacrimi şi ma duce cu gândul la sintagma populară potrivit căreia “Câinele moare de drum lung, iar «alţii», de grija altora!” Grija lor nemărginită pentru binele poporului roman şi al României, m-a făcut să îmi aduc aminte că în februarie, 2013, se vor împlini 68 de ani de la Conferința de la Ialta, la care au participat liderii Statelor Unite, Marii Britanii şi Uniunii Sovietice. Deciziile luate atunci de puternicii zilei, au fost considerate de marea majoritate a populației est europene, drept un act de trădare din partea Occidentului. Cu toate că liderii occidentali susţineau şi susţin – cel puţin pentru statele lor – valorile democratice, au acceptat cerinţele lui Stalin, sacrificând naţiunile Europei de est pentru aproape cinci decenii.
Cum ar fi arătat astăzi România, fără intervenţia brutală, din această vară, a “marilor democraţii mondiale. Nu ştiu. Însă ceea ce ştiu cu certitudine este faptul că m-aş fi simţit egal cu ceilalţi europeni, nu doar în ceea ce priveşte alinierea la preţurile precticate la energie, combustibili şi produse alimentare. Aş fi simţit că trăiesc într-o ţară europeană, nu într-o colonie euro-americană. Aş fi simţit că fac parte dintr-un popor, nu dintr-o populaţie. Aş fi constatat că nu am înlocuit “înalta Poartă otomană”, cu Comisia Europeană si cu ambasadorii sau diverşii emisari ai Statelor Unite. Atunci – poate – aş fi sperat într-un trai mai bun. Acum, mă întreb ce căutăm în “marea familie europeană” care se poartă cu noi asemeni unei mame vitrege?