De Eduard Boboc, istoric
În luna decembrie 1991, situaţia la Dubăsari devenise extrem de tensionată. Poliţia care se subordona Chişinăului activa în incinta fostei secţii raionale de miliţie, iar miliţia transnistreană se instalase la primul etaj al clădirii executivului orăşenesc. Activitatea celor două structuri menite să combată criminalitatea şi să asigure ordinea publică nu era deloc coordonată, fiecare dintre ele acţionând în mod independent.
Pretextând concentrarea forţelor poliţieneşti la Holercani, Criuleni, Cocieri, Dzerjinskoe şi în alte localităţi şi declarând că Moldova planificase “încă o acţiune militară în regiunea Dubăsarilor” , comandamentul GRT a întreprins o serie de măsuri în vederea sporirii capacităţii de luptă: bat. nr. 2 dislocat la Tighina a fost trecut la stare de pregătire de luptă, concomitent de la Tiraspol la Tighina fiind trimis un pluton de rezervă (20 persoane) pentru fortificarea garnizoanei respective. În cadrul statului-major al GRT a fost organizat serviciul de gardă de 24 ore al grupului operativ, sub conducerea comandantului gărzii sau a unuia dintre adjuncţii acestuia. Totodată, au fost stabilite modalităţile deplasării grupului operativ mobil în caz de necesitate. Analizând situaţia, comandamentul Gărzii republicane (ca şi cum, pentru a preveni o eventuală agresiune inopinată din partea forţelor Chişinăului) a decis transferarea unei companii din cadrul bat. nr. 3 din Râbniţa la Dubăsari, asigurând astfel intensificarea pazei atât a trecerilor peste râul Nistru, cât şi a mijloacelor şi magistralelor de transport. Cu forţele comune ale bat. 4 şi ale subdiviziunilor din cadrul bat. 1 şi 3 din cadrul GRT, au fost organizate 11 posturi non-stop de patrulare, inclusiv 2 posturi mobile de-a lungul Nistrului şi câteva staţionare – în zona barajului şi la intersecţia drumurilor înspre Hânceşti şi Râbniţa, pe str. Energeticienilor, pe derivaţia către Hânceşti, la intersecţia drumurilor Râbniţa-Tiraspol şi Chişinău-Hânceşti, precum şi pe drumul dintre Dubăsari şi s. Lunga.
Operaţiunile de luptă ale separatiştilor (care beneficiau de o susţinere enormă, sub toate aspectele, din partea conducerii RMN) au fost dirijate de către grupul operativ al statului-major al GRT. De altfel, pentru a coordona operaţiunile de luptă, la Dubăsari sosise însuşi V. Râleakov, preşedintele comitetului SSRMN pentru apărare şi securitate.
La 12.12.1991, în jurul orelor 15.00, poliţiştii V. Colesnic şi F. Şalin i-au arestat pe miliţienii V. Ţerţeila şi N. Degoti, învinuindu-i de purtarea ilegală a armelor şi de faptul că-şi exercitau serviciul în miliţia nistreană care era o structură anticonstituţională. Îndată după arestarea miliţienilor, preşedintele executivului orăşenesc, V. Finaghin, i-a cerut comisarului de poliţie I. Răciulă eliberarea imediată şi necondiţionată a acestora, refuzul comisarului stârnind o nemulţumire a forţelor proseparatiste.
În noaptea spre 13.12.1991, separatiştii din Dubăsari, sub ameninţare cu moartea, au asediat SRP, determinându-i pe cei aflaţi în incinta secţiei să ceară de urgenţă ajutorul MAI de la Chişinău.
Deşi nimeni dintre membrii Guvernului RM nu dorise a recurge la normalizarea situaţiei prin utilizarea forţei, în momentul respectivse impunea o reacţie mai dură a Chişinăului la fărădelegile secesioniştilor.
La 13.12.1991, la ora 05.30, după ce MAI recepţionase informaţia despre pregătirea atacului asupra Secţiei de poliţie Dubăsari, în ajutorul poliţiştilor de acolo a fost trimis grupul operativ al BPDS. La intersecţia drumurilor Dubăsari-Râbniţa-Grigoriopol, grupul respectiv nimerise sub focul direct al mitralierelor şi pistoalelor-automate ale separatiştilor, fiind constrâns să răspundă cu foc. În situaţia creată, conducerea SRP a luat, de urgenţă, măsuri suplimentare în vederea consolidării forţelor: pentru a se evita un atac armat asupra sediului organelor ordinii de drept, în incintă se aflau permanent 12 poliţişti din detaşamentul cu destinaţie specială.
Întreprinzând tentativa de a ocupa prin forţa armelor SRP Dubăsari, separatiştii au provocat un conflict armat cu forţele de ordine, în urma căruia s-au înregistrat victime.
Astfel, efortul poliţiştilor moldoveni în vederea dezarmării insurgenţilor din Dubăsari a dus la ciocniri puternice, acestea fiind primele ostilităţi serioase dintre Chişinău şi Tiraspol.
În jurul orelor 18.00, gardiştii au arestat grupul de filmare al programului informativ “Mesager” din cadrul TVNM, confiscându-i camera de luat vederi, împreună cu tot aparatajul, şi brutalizându-i pe membrii acestuia.
Deoarece reprezentanţii organelor de drept din Dubăsari fuseseră de mai multe ori ameninţaţi cu exterminare fizică de către membrii formaţiunilor paramilitare separatiste (în ajun însuşi şeful miliţiei nistrene şi preşedintele executivului orăşenesc Dubăsari, V. Finaghin, avertizându-i pe poliţişti despre un eventual atac cu grenade), ministrul de interne al RM, pentru a-i susţine psihologic şi numeric pe poliţiştii asediaţi, a dispus deplasarea la faţa locului a unui detaşament al BPDS sub conducerea lt-col. de poliţie Anton Gămurar . La 13.12.1991, după ce reuşise să dezarmeze primul pichet separatist de pe podul de la Dubăsari fără aplicarea armelor de foc, chiar la intrarea în oraş, la intersecţia drumurilor Dubăsari-Râbniţa-Grigoriopol, detaşamentul respectiv a fost supus, prin surprindere, unui foc intens de mitraliere şi arme automate, fiind nevoit să recurgă la aplicarea armelor din dotare. Acţiunile respective au deschis lista primelor victime ale conflictului armat de pe Nistru. Oprit la intrarea în oraş, detaşamentul a fost supus unor atacuri masive continue din partea gardiştilor şi în zilele următoare, însă, până la urmă, ofensiva fusese respinsă, agresorii fiind obligaţi a se retrage. În consecinţă, 9 poliţişti şi un civil au fost spitalizaţi cu multiple răni grave prin împuşcare, trei poliţişti (Ghenadie Iablocichin, Mihai Arnăut şi Valentin Mereniuc) au murit pe loc, iar poliţistul Gheorghe Caşu, grav rănit, a decedat, ulterior, la spital.
Potrivit propagandei smirnoviste, la 13.12.1991, “imediat după cârdăşia de la Beloveja”, poliţiştii moldoveni, îmbrăcaţi în uniforme ale Armatei Sovietice, întreprinzând cea de a treia tentativă de a intra în Dubăsari, fără a deschide focul şi aplicând doar substanţe lacrimogene, i-ar fi luat în prizonierat pe cei aflaţi în apropierea podului de peste Nistru, iar la postul comun al poliţiei rutiere şi al GRT de la intrarea în oraş i-ar fi împuşcat pe colaboratorii miliţiei nistrene care, deşi “nu se aşteptau să fie atacaţi”, pentru prima oară le-au dat o ripostă armată, omorând patru şi rănind şase poliţişti. În versiunea Tiraspolului, forţele Moldovei aflate în sediul poliţiei şi la hidrocentrala electrică n-au avut curajul să-şi susţină colegii, exclusiv din cauza unei blindate a Armatei a 14-a care circula prin zonă şi care putea deschide focul asupra lor în orice clipă. Relatând despre pierderea, în urma acestei “operaţiuni” (numită de către “ştabii de la Tiraspol” “calul troian”), a 3 miliţieni (potrivit altor surse tiraspolene – gardişti) şi rănirea altor 25, ideologii nistreni declarau că toate “provocările şi actele teroriste” întreprinse de autorităţile de la Chişinău au constituit un “preludiu” pentru un “adevărat război de proporţii”, război pe care oficialii moldoveni ar fi programat să-l înceapă în primăvara anului 1992. Anume acest eveniment, în opinia susţinătorilor regimului smirnovist, a marcat “pătrunderea de proporţii a agresorilor înarmaţi pe teritoriul RMN”, acţiune ce i-ar fi “constrâns” pe “apărătorii republicii” să pună mâna pe arme. Smirnov anunţase, atunci, dezlănţuirea de către Chişinău a unei “agresiuni militare împotriva RMN”, în adresarea către soldaţii şi ofiţerii Armatei a 14-a ruse acesta declarând: “Conducerea RM a declanşat acţiuni militare împotriva RMN. Forţele poliţiei cu destinaţie specială au atacat populaţia civilă şi formaţiunile gărzii republicane în apropierea Dubăsarilor.” Potrivit lui Smirnov, “strategia atacului asupra Transnistriei din partea RM” fusese “extrem de limpede”: “a despica RMN în două în regiunea Dubăsarilor şi a lichida metodic, unul după altul, centrele de rezistenţă”. Anume din această cauză, afirma liderul separatist, Chişinăul ar fi ales pentru sacrificare anume Dubăsarii.
Luând act de cele întâmplate, Prezidiul Parlamentului, în aceeaşi zi, a făcut publică o Declaraţie, relatând despre următoarea provocare îndreptată împotriva suveranităţii şi independenţei Moldovei , iar sesiunea aşa-zisului “soviet suprem” al pretinsei “republici găgăuze” a recunoscut independenţa enclavei nistrene, arătându-se disponibilă să-i acorde acesteia întreg ajutorul necesar, inclusiv sub aspect militar.
Potrivit ministrului de interne, I. Costaş, tentativa ocupării prin forţă a SRP Dubăsari de către gardişti înarmaţi a provocat conflictul militar cu forţele de menţinere a ordinii publice.
La 13.12.1991, în ziua izbucnirii conflictului armat la Dubăsari, Comitetul femeilor din Transnistria a apelat către comandantul Armatei a 14-a a FR, gen. Iu. Netkacev, cu rugămintea de a-i ajuta pe rebeli cu blindate. Deşi, iniţial, Netkacev a recurs la minarea tuturor depozitelor şi a căilor de acces către acestea, ulterior, potrivit relatărilor Galinei Andreeva, membrele “comitetului de femei” (evident, nu fără susţinerea generalului rus) s-au implicat activ în procesul de asigurare a rebelilor separatişti cu arme şi muniţii luate din depozitele Armatei ruse dislocate în regiune.
De altfel, cei mai iscusiţi luptători, de partea Chişinăului, în acest război au fost poliţiştii din trupele cu destinaţie specială: competenţi, bine înarmaţi, patrioţi, un rol deosebit în trupele respective avându-l comandantul acestora, lt-col. de poliţie Anton Gămurar. Subdiviziunea condusă de Gămurar era unica de felul ei care era în stare să ţină piept atacurilor îndârjite ale gardiştilor nistreni. În rest, însă, poliţiştii şi voluntarii chemaţi la arme nu erau instruiţi pentru a putea purta un război conform cerinţelor artei militare: tranşeele apărătorilor integrităţii Republicii erau departe de a corespunde normelor tactice, fiind săpate la doar două-trei hârleţe în adâncime, cuiburile de mitralieră nu erau mascate, iar cei aflaţi în tranşee nu erau suficient instruiţi în privinţa tehnicii şi strategiei de luptă.
Potrivit propagandei smirnoviste (care, în stilul ei, reprezenta evenimentele vădit denaturat ), Tiraspolul ar fi manifestat de la începutul războiului dorinţa şi disponibilitatea în vederea soluţionării CT pe căi paşnice, ar fi pledat pentru demararea tratativelor la orice nivel (inclusiv la nivelul “organelor legislative supreme”), pentru a stopa “măcelul fratricid”, însă Chişinăul ar fi folosit “recreările” respective pentru activizarea acţiunilor militare.
Imediat după evenimentele din 13.12.1991, Guvernul RM interzisese transportarea peste frontierele ţării a patrimoniului, inventarului şi tehnicii militare, însă comandanţii unităţilor militare ex-sovietice ignoraseră totalmente dispoziţia respectivă.
La 14.12.1991, în timp ce forţele de ordine ale Chişinăului au purces la dezarmarea formaţiunilor nelegitime, luptele au continuat, în ajutorul poliţiştilor moldoveni sosind două autobuse cu angajaţi ai MAI. Răspunzând la chemarea ziaristului rus A. Nevzorov, sute de cazaci şi voluntari din întreaga Rusie au luat calea Transnistriei. Primele detaşamente ale acestora, din Sankt Petersburg, abia ajungând la faţa locului, au fost imediat trimise la Dubăsari, unde, împreună cu gardiştii, au întreprins mai multe atacuri, atât asupra poliţiştilor şi a familiilor acestora, cât şi asupra oamenilor paşnici de etnie română. În aceeaşi zi, la Tiraspol sosiseră câteva detaşamente căzăceşti, în frunte cu A. Popkov, generalul armatei de cazaci din Caucazul de Nord, care, declarând că venise în ajutorul “fraţilor de sânge”, în urma deciziei celui de-al doilea Congres unional al căzăcimii, a mărturisit că în republică urmau să mai sosească detaşamente întregi de cazaci din Irkutsk. În ziua respectivă, la Dubăsari au fost înregistrate mai multe incidente.
Kremlinul mobilizase trupele de cazaci care participaseră la lupte atunci când şi-a dat seama de imposibilitatea menţinerii integrităţii URSS, calificându-le sosirea în Moldova drept iniţiativă privată.
Deşi Comisia de conciliere semnase primul protocol care prevedea normalizarea situaţiei în regiunea conflictului , la 14.12.1991, separatiştii înarmaţi de la Grigoriopol au închis redacţia ziarului raional “Drujba” şi au atacat postul radiodifuziunii locale. De menţionat că, în acelaşi timp, pe traseul Grigoriopol fuseseră concentrate detaşamente bine înarmate de gardişti şi cazaci ruşi care aveau în dotare inclusiv blindate.
Astfel, putem constata că rebelii nistreni, deşi semnaseră actele de conciliere, n-au respectat principiile stipulate în acestea. În prezenta lucrare, vom arăta că, pe întreaga durată a războiului, liderii tiraspoleni au încălcat în mod sistematic prevederile acordurilor de încetare a focului, deşi, în stilul lor, susţineau sus şi tare că anume Chişinăul este cel care nu le respectă.
În pofida înţelegerii de încetare a focului, la care Snegur şi Smirnov ajunseseră în cadrul întâlnirii de la Chişinău (din 15.12.1991), în zilele următoare, în Transnistria au continuat să sosească detaşamente de cazaci (care i-au conferit lui Smirnov titlul de “cazac de onoare” al căzăcimii ruse). Fiind siguri de prioritatea forţelor sale, reprezentanţii Tiraspolului au refuzat să discute, la 24.12.1991, problema privind retragerea gărzilor militarizate din Tighina.
În legătură cu trecerea în nefiinţă a poliţiştilor răpuşi de gloanţele separatiştilor din Dubăsari, ziua de 17 decembrie a fost decretată zi de doliu pe întreg teritoriul Republicii.
Dezastrul de la Dubăsari a avut loc la doar câteva ore după întâlnirea preşedinţilor Snegur şi Elţin care discutaseră problemele colaborării economice şi doar la o zi după demiterea gen. Gh. Iakovlev din funcţia de comandant al Armatei a 14-a, în urma promisiunii acestuia de a apăra populaţia “republicii nistrene” în cazul unei agresiuni din partea Moldovei. Imediat după înlăturarea din funcţie a generalului, adunarea ofiţerilor Armatei a 14-a ceruse trecerea trupelor în subordinea Comandamentului CSI şi definirea statutului unităţilor militare dislocate în RM, Ucraina şi ARN. De altfel, în urma evenimentelor tragice de la Dubăsari, Snegur a fost nevoit să întrerupă vizita şi consultările cu fondatorii CSI (Rusia, Ucraina şi Belarus) şi, anulând vizita la Kiev, a revenit în grabă la Chişinău. Acest lucru le era la mână liderilor separatişti din Moldova care, nefiind nici pe departe încântaţi de o eventuală apropiere dintre cele trei state, preferau să apară în faţa acestora în rolul unei victime inocente, contribuind astfel la subminarea poziţiilor Chişinăului.
După cum am mai specificat, referindu-se la tragicele evenimente de la Dubăsari, propaganda smirnovistă, în stilul ei, a recurs la o tratare inversă a celor întâmplate, prezentându-le într-o lumină absolut eronată. Astfel, potrivit susţinătorilor separatismului, în primele zile ale lunii decembrie s-ar fi produs o masare a trupelor Chişinăului în zona de est a Republicii, fapt ce i-a determinat pe rebelii tiraspoleni să recurgă la intensificarea stării de pregătire în vederea luptei, la Dubăsari fiind trimise forţe suplimentare ale GRT. La 12.12.1991, detaşamente ale poliţiei moldoveneşti aflate în zona barajului hidrocentralei electrice, ar fi început o pregătire demonstrativă a mijloacelor plutitoare, pentru a trece pe celălalt mal al Nistrului forţe poliţieneşti, concomitent recurgând la utilizarea haotică a armelor de foc, fapt ce i-ar fi înfricoşat pe “apărătorii” Dubăsarilor şi le-ar fi creat impresia că anume în acest sector poliţia se pregăteşte să dea lovitura principală. În dimineaţa zilei de 13.12.1991, cca 150 de angajaţi ai OPON, în colaborare cu poliţiştii de la Dubăsari, ar fi întreprins o acţiune armată contra “RMN”. Profitând de posibilitatea trecerii libere a Nistrului, poliţiştii, îmbarcaţi în două autobuze civile, s-ar fi apropiat de posturile separatiste amplasate pe podul de peste Nistru şi, orbindu-i pe cei de acolo cu luminile farurilor, ar fi ieşit fulgerător din autobuse şi i-ar fi acaparat pe gardiştii care nici nu reuşiseră să riposteze sau să-i anunţe pe superiorii săi despre faptul agresării. Ulterior, trecând prin livezile din apropiere, detaşamentul respectiv s-ar fi deplasat în s. Lunga, unde s-ar fi unit cu poliţiştii dubăsăreni, şi, sub conducerea locotenent-colonelului de poliţie Anton Gămurar, conform planului stabilit, îmbrăcaţi în ţinută de campanie, la fel ca şi gardiştii, s-ar fi furişat până la postul gardiştilor de la intersecţia drumurilor spre Poltava şi Tiraspol. Invocând atât lipsa experienţei de luptă şi nepăsarea celor aflaţi la post în timpul respectiv, cât şi imposibilitatea gardiştilor de a efectua un foc intens din interiorul postului poliţiei rutiere în care se aflau, ideologii separatişti relatau că, în urma distrugerii postului, subdiviziunea de poliţie s-ar fi strecurat spre Dubăsari, însă, întâmpinând în cale, în spatele unei baricade improvizate din nisip, un grup numeros de gardişti înarmaţi, pregătiţi pentru a le riposta, s-ar fi retras spre postul poliţiei rutiere de lângă pod.
Relatând despre evenimentele din 13.12.1991, în cadrul unei conferinţe internaţionale din or. Minsk, “speakerul” de la Tiraspol, G. Maracuţa, le-a calificat drept “o provocare militară contra Republicii Moldoveneşti Nistrene”, căreia i-a ripostat “garda republicană” creată recent.
Menţionând că evenimentele de la Dubăsari “au acutizat şi mai mult situaţia, apropiind-o de un război civil de proporţii, de un conflict interetnic, probabil, cu repercusiuni serioase pentru securitatea europeană şi mondială”, 11 deputaţi (etnici minoritari), într-o scrisoare deschisă, considerau oportune compromisuri din partea ambelor părţi aflate în conflict.
În opinia reprezentantului permanent al Guvernului RM la Moscova, Ion Ciubuc, scopul provocării de la Dubăsari l-a constituit tentativa de a zădărnici convorbirile preşedintelui Snegur cu liderii Comunităţii Statelor Independente.
Pentru a opri valul dezinformărilor, referitoare la evenimentele din Dubăsari, din presa rusească, Nicolae Chirtoacă, directorul general al Departamentului de Stat pentru probleme militare, a organizat, la Moscova, o conferinţă de presă, în cadrul căreia a declarat că asumarea, de către gen. Gh. Iakovlev, comandantul Armatei a 14-a ruse, a funcţiilor Departamentului de securitate şi apărare a Transnistriei constituia o dovadă elocventă a colaboraţionismului dintre angajaţii Armatei a 14-a şi separatiştii tiraspoleni, colaboraţionism care se efectua potrivit “scenariului” utilizat în Ţările Baltice, unde adunările ofiţereşti au decis trecerea unităţilor militare sub jurisdicţia formaţiunilor pseudo-statale ilegale.
În istoriografie există două opinii referitoare la începutul conflictului armat de pe Nistru, sau a războiului propriu-zis, ambele având drept câmp de acţiune oraşul Dubăsari: potrivit uneia, ostilităţile militare au început odată cu asaltarea secţiei de poliţie şi arestarea ilegală, de către cazacii şi separatiştii înarmaţi, a 34 de poliţişti, la 1.03.1992, evenimentele în cauză fiind urmate de declanşarea unii “război de poziţii”; potrivit celeilalte, deşi nu s-au soldat cu multe victime, anume tragicele evenimente din 13.12.1991, despre care am relatat mai sus, au constituit începutul acestui “masacru al inocenţilor” de pe Nistru. Analizând evoluţia evenimentelor, suntem dispuşi să împărtăşim cea de a doua concepţie, considerând perioada de la mijlocul lui decembrie 1991 până la începutul lui martie 1992 (ajunul admiterii RM în ONU) una în care rebelii nistreni au efectuat o pregătire masivă pentru declanşarea unui război de proporţii împotriva tinerei Republici.
Ipoteza că războiul de pe Nistru a început la sfârşitul anului 1991 o susţin atât istoricii Anatol Ţăranu , Anton Moraru , Nicolae Enciu şi ziaristul Gheorghe Budeanu , cât şi maiorul de justiţie Viorel Vieru, participant la acţiunile militare, în opinia căruia separatiştii “urmau să declanşeze acest conflict cu orice preţ, fie şi pe căi artificiale”, indiferent de evoluţia evenimentelor în Republică. Potrivit relatărilor acestuia, detaşamentul de poliţie cu destinaţie specială “plecase la Dubăsari pentru a-şi apăra fraţii şi surorile, care erau schingiuiţi, bătuţi, împuşcaţi” “de cazaci şi elemente criminale ajunse în Transnistria din locurile de detenţie, în urma racolării de către multiplele organele speciale aflate în serviciul imperiului”.
Opinia, potrivit căreia anume evenimentele din 13.12.1991 au constituit începutul războiului de pe Nistru, o susţine şi “preşedinta CGF”, aşa-zisă “comandantă a amazoanelor nistrene”, Galina Andreeva , care, după cum am relatat şi anterior, a contribuit esenţial la susţinerea, sub diverse aspecte, a formaţiunilor paramilitare tiraspolene, personal participând la diverse acţiuni ilicite, inclusiv la agresarea fizică a celor arestaţi de către separatişti în timpul conflictului de pe Nistru.
Potrivit unor surse transnistrene, în urma evenimentelor de la Dubăsari, “apărătorii Transnistriei” ar fi înregistrat 3 morţi, 8 răniţi şi 22 persoane căzute în prizonierat, pe când pierderile poliţiei moldoveneşti au constituit 4 morţi şi 9 răniţi. Alte surse tiraspolene afirmă că numărul celor răniţi din partea nistreană este de 16 oameni, iar al celor căzuţi în prizonierat – de 24.
În perioada menţionată, românii din stânga Nistrului afirmau tot mai des că sunt uitaţi de conducerea de la Chişinău şi că nu mai are cine să-i apere “de invaziile nocturne ale teroriştilor lui Smirnov, de genocidul tiraspolean”. “E una să declari că eşti român în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, şi e cu totul alta să-ţi asumi riscul de a afirma acest lucru la Tiraspol sau Dubăsari”, relata ziaristul Gheorghe Budeanu.
Considerând ziua masacrului de la Dubăsari drept una “în care malurile Nistrului s-au înstrăinat, crestate de un război sângeros care a venit ca o năpastă peste poporul Republicii”, Dumitru Diacov, ex-preşedintele Parlamentului de la Chişinău, relata, că întreg poporul, zilnic, suportă consecinţele acelor evenimente, “lacrimile după cei răpuşi de gloanţe fiind regrete târzii, dar care într-un mod categoric îndeamnă să ne ferim de acţiuni şi decizii pripite, cu urmări imprevizibile pentru ţară şi pentru fiece cetăţean în parte”.
În opinia lt-col. de poliţie Igor Boldureanu, şeful-adjunct al Centrului de Presă al MAI din RM şi participant la război, ziua de 13.12.1991, fiind “una dintre cele mai negre” din istoria Republicii, a constituit faza iniţială a unui război nedeclarat, care a culminat cu ostilităţile din 19.06.1992, când “bandele separatiştilor, înarmate până-n dinţi din arsenalul fostei Armate a 14-a a FR, au atacat comisariatul de poliţie din Tighina”; “una din cele mai negre zile” din istoria tânărului stat, “evenimentele tragice” declanşate în acea zi demonstrându-ne “câţi duşmani de moarte are neamul nostru, faţa şi atitudinea lor vizavi de independenţa republicii”, “independenţă care la acel moment împlinise doar 100 de zile”.
Evenimentele de la Dubăsari, practic, au constituit începutul conflictului armat de la Nistru, care, în câteva luni, a evoluat la nivel de operaţiuni militare la scară largă, desfăşurate pe 3 direcţii principale: Cocieri, Coşniţa şi Bender ; începutul, probabil, singurului război din lume în care o ţară practic fără armată, fiind atacată de forţe armate redutabile, a fost nevoită să se apere folosind în principal efective ale poliţiei.
După cele desfăşurate la 13 decembrie, propaganda moscovită trâmbiţa că Transnistria poate deveni un al doilea Karabah de Munte, deoarece “poporul transnistrean” nu va accepta să fie anexat României. La puţin timp după tragedia de la Dubăsari, referindu-se la eventualitatea federalizării RM, ideologii ruşi menţionau că o atare orânduire statală i-ar fi permis Transnistriei să rămână în cadrul CSI, în cazul reunirii Moldovei cu România.
De menţionat că ideologii transnistreni nu doresc să recunoască faptul pregătirii şi declanşării agresiunii armate împotriva Chişinăului, declarând că, “în virtutea iluziilor politice”, mizau pe ajutorul Rusiei.
În concluzie, evenimentele din 13.12.1991, producând o modificare în conştiinţa locuitorilor de pe ambele “maluri nistrene”, au marcat începutul fazei armate a conflictului de pe Nistru, diferend care, în doar câteva luni, s-a extins la nivel de operaţiuni militare la scară largă, riscând să degenereze dintr-un conflict local în unul regional, cu consecinţe extrem de periculoase pentru întreaga Peninsulă Balcanică, degenerare care nu s-a produs, în mare măsură, datorită politicii exagerate de conciliere a conducerii RM, impuse să tolereze repercusiunile strategiei geopolitice a Kremlinului.
