Există o percepţie că problema transnistreană revine în actualitate. O percepţie justificată de o nouă conjunctură geopolitică, reperată prin prisma faptului că actorii implicaţi în procesul de negociere a dosarului transnistrean au resuscitat iluzia reglemntării. Speranţa preocupării şi gestionării în comun a unui dosar sensibil, la frontiera UE şi NATO, desprins dintr-o epocă tragică, comunistă, sovietică; emiterea de ipoteze şi metode proiective asupra unei dileme geoistorice, ne sugerează voalat redeschirea unei dezbateri asupra fenomenului conflictelor latente din fostul spaţiu postsovietic, dar nu şi argumentul reglementării propriu-zise. Evident că există un mediu socio-profesional interesat de-o resuscitare a dezbaterii dosarului transnistrean, motivat de o permanentizare a stagnării şi o incremenire în proiect. Trebuie să recunoaştem că elaboratorii de scenarii, de metodologie se află într-o profundă criză de valori, iar tensiunea, dezinteresul, lipsa şi abandonarea dialogului, care s-a stabilit o lungă perioadă pe Nistru, au permis emiterea de formule capabile să evidenţieze natura geopolitică a conflictului. Capacitatea de problematizare a identităţii locului prin contestarea hărţii geografice, a instituţiilor şi reţelelor de putere şi valori, accentele geopolitice comportamentale aplicate în mesajele actorilor implicaţi în dosar, au arătat o contradicţie localzată pe relaţia Est-Vest. Imaginile geopolitice furnizate de Chişinău, pe de-o parte, şi Tiraspol, pe de alta, au avut la bază o exprimare perpetuă a „războiului geopolitic”, într-o zonă gri. Indubitabil, secvenţele de descurajare a proiecţiilor, scenariilor şi caracteristicilor reliefate în apariţia unui nou orizont valoric în regiune au fost formatate în laboratoarele ruseşti de la Moscova.
Ştirea şi moştenirea, interese şi reflexe
Agenda ştirilor informative ne prezintă eforturile proaspete ale actorilor interesaţi de o ofensivă a discursului potenţator întru restabilirea semnificaţiei dosarului transnistrean în mentalul şi simbolistica opiniei internaţionale. Iluzia traversării unor graniţe mentalitare a unui conflict latent, în contextul unor revoluţii care se produc la alt capăt a lumii, în Orientul Mijlociu, ne obligă să respectăm anaşiza evenimentelor recente care s-au succedat în relaţia cu dosarul transnistrean. Până a intra într-o stare de minim afect, capabili să ne pronunţăm asupra consultărilor neoficiale şi a participanţilor care s-au întrunit la întrunire dedicată subiectelor politice din cadrul procesului de negocieri a reglementarii transnistrene, la data de 4 şi 5 aprilie, la Viena, în capitala Austriei, trebuie să spunem că a avut loc o vizită a ministrului afacerilor de externe şi integrare europeană a Republicii Moldova Iurie Leancă la Moscova. Rezultatele vizitei au fost consemnate într-o conferinţă de presă comună moldo-rusă, în data de 29 martie 2011, în care şefii diplomaţiei ruse Serghei Lavrov şi moldoveneşti Iurie Leancă au evaluat chestiunea nistreană(pentru detalii poate fi văzută stenograma conferinţei cu nr. 440-29-03-2011 de pe siteul Ministerului afacerilor de externe a Federaţiei Ruse, www.mid.ru). Perspectivele reglementării conflictului transnistrean, alături de alte diferende postsovietice, potrivit opticei şefului diplomaţiei ruse, sunt legate de activizarea şi intensificarea unor negocieri complexe. Oficial, Rusia(asemeni Ucrainei) este parte implicată garant şi mediator în dosarul transnistrean, iar formatul de negociere «5+2» are o grilă bipolară, adică Rusia, Ucraina şi OSCE au calitatea de mediatori, iar UE şi SUA cea de observatori.
Contextul reluării dezbaterii problemei transnistrene, pe care îl propune şi de care ne asigură ministrul rus de externe Serghei Lavrov, este marcat de iniţiativa de la Mezeberg, potrivit căreia Cancelarul german Angela merkel şi preşedintele rus Dmitrii Medvedev ar fi încuviinţat ca la nivelul Ministrului de afaceri externe a Rusiei şi a Înaltului reprezentant al Uniunii Europene să se creeze o Comisie de politică externă şi de securitate, care ar elabora decizii comune şi s-ar ocupa de realizarea înţelegerilor comune, în special a celora care se referă şa situaţiile conflictuale şi de criză în regiunea europeană. Una din priorităţile ale preşedintelui rus şi a cancelarului german în activitatea Rusia-UE ar consta în activizarea eforturilor în privinţa reglementării transnistrene. Toate bune şi înţelese, inclusiv interesele şi reflexele ruse, doar că liderul diplomaţiei de la Mosova, nu uită să redeschidă subiecte de tristă faimă a Memorandumului Kozak sau „Documentul de la Kiev din 2002” , care ar fi fost „parafat de părţile implicate în acea perioadă în reglementarea transnistreană şi potrivit căruia ar fi fost propusă reformarea operaţiunii de pacificare în una multi garant cu participarea UE şi ar fi trebuit să fie scoase din teritoriu 50 de eşaloane de muniţie militară”.
Federaţia Rusă nu admite să fie uitat Memorandumul Kozak, reamintindu-l cu diverse ocazii. Actualmente, ecourile acestuia se regăsesc în discursurile reprezentanţilor ruşi, documentul fiind consideră de Moscova a fi cel mai reprezentativ proiect de conflictologie, expus pentru dosarul transnistrean. Documentul fiind unul care atentează asupra principiilor constituţionale şi impune o periferie rusă la frontiera UE şi NATO. Nu întâmplător, fostul „şef al diplomaţiei” transnistrene Valerii Liţkai declara emotiv că Tiraspolul şi Chişinăul au convenit în anul 2002 să construiască într-un „stat federal” şi că toate detaliile erau incluse în Memorandumul Kozak. „„Noi nu renunţăm la Memorandumul Kozak şi suntem gata să îl semnăm chiar mâine”, a declarat Liţkai”. Mă întreb doar dacă schiţa factologică a Memorandumului Kozak poate fi reperată în vreun nou proiect rusesc, care să sancţioneze elementele europene şi euroatlantice din regiune.
Finlandizarea Republicii Moldova sau exemplul Insulelor Aland
Indubitabil, Federaţia Rusă insistă pe o politică a unui echilibru a puterilor pe arena internaţională, insistând pe un rol mesianic, mai ales în spațiul considerat vital, spaţiul post-sovietic. Prioritățile în materie de securitate națională a Federaţiei Ruse, desprinse din strategia, metodologia şi ideologia statală se menţin a fi cele tradiționale: subordonarea spațiului din CSI, neadmiterea statelor să încline spre un orizont euroatlantic şi descurajarea tendinţelor euroocidentale. Manipularea experimentală rezultată în problematica transnistreană ne induce tehnica gradată a unei homeostaze geopolitice. Simulările de laborator, reacţiile trecute ale actorilor politici implicaţi în procesul diferendului transnistrean li se aplică stimuli de reconstituire secvenţială, evenimente şi registre riguros selectate şi metode proiective arhicunoscute, reluate întră formă modelată.
Sincer, nu cred în coincidenţe. Nimic întâmplător nu am văzut nici în viziunea ambasadorului moldovean din Rusia Andrei Neguţa care a declarat la postul radio „Echo Moscvî” că statutul de largă autonomie a Transnistriei în cadrul Republicii Moldova poate fi determinat după exemplul Insulelor Asland. Scopul final al negocierilor în formatul «5+2» în procesul reglementării transnistrene constă în acordarea unui statut de largă autonomie pentru Transnistria în cadrul Republicii Moldova. Insulele Aland intră în componenţa Finlandiei şi sunt o provincie autonomă, care este demilitarizată completamente, locuitorii ei nu au dreptul să fie încorporaţi în armată şi unităţi militare, nici să poarte arme. Singura limbă vorbită este suedeza. Conform viziunii ambasadorului moldovean de la Moscova, Andrei Neguţă, „elita politică a Republicii Moldova este de acord să asigure Transnistriei dreptul să încheie acorduri economice internaţionale, fără a avea atribuţii statale”. „Finlandizarea” ca proiect este retinuta de laboratoarele strategice rusesti si din alt considerent. Politologul rus, A. Panarin, în studiile sale politice, sprijină ideea ca în anii ’70 ar fi existat un scenariu de „finlandizare a Europei”. Statele care manifestau o apropiere față de politica americană li se sugera să adopte și să aplice politica de neutralitate. Nici cu SUA și nici cu URSS. Franța, Italia și alte țări europene erau pe cale să intre în ”jocul” Mosocovei. Sovieticii au demarat o campanie de promovare a centrelor sale ideologice, a partidelor comuniste, a ideologiei marxiste și erau pe calea de-a transforma Europa într-una „comunistă”. Germania de Vest a fost primul stat care a contracarat puterea comunista internațională de esență pan-rusească. Mai apoi, și Marea Britanie și SUA au demarat o serie proiecte de democratizare a bătrânului continent, contracarând „expansiunea comunistă” sub concepția „finlandizării Europei”.
În prezent Kremlinul insistă pe un scenariu a „finlandizării” Europei, după ce laboratoarele sale au reuşit să aplice tehnologii care au impus ca Ucraina și Georgia să rămână în afara NATO, iar frontiera euroatlantică a fost descurajată şi stabilită pe Prut.
Ucraina, interes şi dezamăgire în Republica Moldova
Evident, Kievul şi-a revăzut accentele şi poziţiile de politică externă în regimul Ianukovici. Cei responsabilii de politica externă ucraineană au modificat în esenţă discursul Ucrainei de pe arena internațională. Sub regimul lui Ianukovici nu mai descoperim o Ucraină agresivă la adresa fostei metropole, angajată să adere la valorile euroatlantice, ci, mai degrabă, o Ucraină „finlandizată”, „neutră”, neexpusă să opteze pentru o „lume euroatlantică” sau o „lume eurasiatică”. Decepţiile de politică externă cuantificate în eşecuri au făcut teme publice şi în continuare se insistă pe o dezbatere a „geopoliticii ucrainene” la nivelul simţului societal.
Ucraina trebuie considerat un stat interesat în regiunea transnistreană, care s-a comportat asimetric în relaţiile cu actorii implicaţi în dosarul transnistrean. Interesul manifestat faţă de dosar, „accesul” participativ direct la jocurile conflictului a impus Kievul să fie perceput ca un actor extrem de valoros.Tendinţa Kievului de-aşi articula interese în regiune a determinat elitele politice de la Chişinău şi Tiraspol să manifeste interes sporit pentru regiune, mai ales că în Transnistria ucrainenii ar avea o componenţă etnică impresionantă, astfel încât au articulat interese şi au lansat modele comportamentale pentru Republica Moldova. Nu a fost întâmplătoare nici iniţiativa din luna iulie 2010, când Ucraina şi SUA şi-au propus să-şi dubleze eforturile direcţionate spre reglementarea conflictului transnistrean prin intermediul negocierilor în formatul „5+2”. Iniţiativa s-a regăsit în declaraţia celei de-a doua reuniuni a comisiei de parteneriat strategic ucraineano-americane.
Ca urmare a noilor jocuri moldo-ruse şi a consultărilor în formatul „5+2”, ambsadorul Ucrainei la Chişinău Serghei Pirojkov a exprimat opinia că legea cu privire la autonomia transnitreană din anul 2005, adoptată de Parlamentul de la Chişinău a îngropat „proiectul Iuşcenco” de reglementare transnistreană. Declraţia a fost făcută la Tiraspol. Aşa zisul „plan Iuşcenco” presupunea ca în cadrul Republicii Moldova să fie acordat un statut de autonomie pentru Transnistria, să fie dezarmată armata transnistreană, iar în contingentul de pacificatori ruşi să fie substituit cu unul ucrainean. Iar pentru că diplomaţia ucraineană este într-o criză de subiecte, ambasadorul Kievului la Chişinău a criticat politica României de acordare a cetăţeniei, care ar înrăutăţi relaţiile de bună vecinătae. Totodată, oficialul ucranean a declaratcă Ucraina nu aplică o politică de oprimare la adresa românilor şi că mass-media a difuzat informaţii care nu reflectă realitatea.
Nu o singură dată Ucraina s-a dorit să fie un actor activ în problematica transnistreană. Până la proiectul „Iuşcenco” sau „Poroşenco” au existat numeroase iniţiative care doreau să testeze configuraţia geopolitică din regiune. Trebuie să menționăm că în anul 2000, mass-media rusă lansa un scenariu, potrivit căruia SUA și Rusia ar negocia o nouă variantă de soluționare a problemei transnistrene. ziarul rus ”Izvestia” la 23 septembrie 2000 prezenta un plan de soluționare al conflictului transnistrean al Statelor Unite, mai mult decât radical, conform căruia R. Moldova urma să intre în componența României, iar Transnistria să treacă la Ucraina. Articolul era întitulat ”SUA împotriva lui Evghenii Primakov”( SUA și Rusia negociază o nouă variantă de soluționare a problemei transnistrene, Jurnalul Național, ediție de Chișinău, anul I, nr.143, joi, 28 septembrie 2000), iar informația a fost preluată de presa internațională. Potrivit ziarului rusesc, planul respectiv servea drept început al unui joc diplomatic complicat între SUA și Rusia și un motiv al amânării pe un termen nedefinit a unei noi runde de negocieri în problema transnistreană, preconizată anterior pentru luna septembrie. ”Izvestia” afirma că în raportul nr.13 al Misiunii OSCE se prevede oficial ca în cazul unirii R. Moldova cu România, Transnistriei i se acordă ”drepturi la autodeterminare externă”. În articolul cu pricina se mai arata că Dmitrii Korcinski, fost lider al organizației naționaliste ucrainești”Una-Unso”, care a lansat ideea de alipire a Transnistriei la Ucraina, s-ar fi atașat și la grupul de consultanță ”Pridnestrovie”(Transnistria-n.t.), înființat la Kiev în luna martie. Respectivul grup era condus de Jeffrey Sucks, directorul Institutului Harward de Dezvoltare Internațională. Membrii acestei organizații naționaliste îi îndemnau în anul 2000 pe transnistreni să adopte în regim de urgență cetățenia ucraineană, iar pe businessmanii autohtoni să-și transfere activele în băncile ucrainene. Apelurile lor coincid cu scopurile și sarcinile grupului ”Pridnestrovie”, care constituie o parte a planului de soluționare a conflictului transnistrean.
Era un proiect ucrainean aidoma celui rusesc lansat de Stanislav Belkovski, doar că Transnistria ar fi intrat în componenţa statului ucrainean, şi nu al celuia rusesc, iar Basarabia în componenţa României. Iar, în anul 1997, descoperim un studiu demoscopic, efectuat de un centru de la o universitate americană, achitat de către ucraineni, în care, printre alte întrebări era și cea, dacă e preferabil ca partea stângă a Nistrului să se alipească la Ucraina.
În loc de concluzii
Când apelăm la subiectul conflictului, indubitabil, ne vom referi la dreptul internaţional şi organizarea internaţională care constituie o parte importantă a realităţii politice, pentru că ele influenţează modul în care se comportă statele şi interesul acestora faţă de dreptul internaţional. Joseph Nye, Jr. ne sugerează că acestea ar avea două motive: anticipare şi legitimitate. Mă întreb dacă s-au format toate elementele referenţiale ca Moscova să poată controla prin conflictul transnistrean interacţiunile Chişinăului cu alte state şi dacă măsurătorii acesteia au avut abilitatea să elimine toate elementele necunosute din prospecţia rusească.
Istoric, Federaţia Rusă că a înarmat forţele separatiste din Transnistria şi a încurajat tendinţele secesioniste. În fapt, Rusia a aplicat o politică de agresiune la adresa Republicii Moldova, iar forţele ruseşti mai staţionează în teritoriu, schimbăndu-şi rolul: din agresori în „pacificatori”. Primul acord cu privire la principiile de reglementare paşnică a conflictului din regiunea transnistreana a Republicii Moldova, semnat în anul 1992, de către preşedintele rus şi cel basarabean,Boris Elţân şi Mircea Snegur, a constituit un act de capitulare impus de fosta metropolă preiferiei sale. Agresiunea Rusiei a fost constată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului(cazul grupul Ilaşcu versus Republica Moldova şi Rusia).
Cultura conflictului transnistrean ne arată că pe parcursul istoriei a acestuia de 20 de ani, Rusia a încurajat tendinţele secesioniste ale regimului de la Tiraspol, nerespectându-şi obligaţiile asumate la nivel internaţional( a se vedea Summitul OSCE de la Istanbul).
Implicaţiile şi fumigenele ruseşti au existat chiar şi atunci când Moscova era lipsită de cuvânt. E reprezentativ exemplul din anul 2005, când Centrul de Strategii Politice a Universității Bertran Rassel din Rusia, ca supliment la „planul Iuşcenco” propunea demilitarizarea completă a Republicii Moldova și crearea unei „uniuni statale” cu regiunea transnistreană pentru reglementarea definitiva a crizei din regiunea separatista. Laboratorul rus preciza ca proiectul propus reprezenta o completare la planul ucrainean de reglementare a conflictului”. Proiectul prevede crearea „statului Moldova”, format din Republica Moldova si Transnistria. Natura juridico- politico pentru uniune consta în crearea unor institute supranaţionale democratice şi acordarea unor garanţii externe din partea tertelor state”. Principalul rol in reglementarea diferendului l-ar detine in continuare Rusia, Ucraina si OSCE. Înţelegem că multe dintre justificările expansioniste ruseşti au avut la bază consideraţii de natură geopolitică, iar hărţile mentale şi reţele sociale din teritoriu au rămas nemodificate. Actualmente când dezbaterea pe subiectul transnistrean, din perspectiva ruso-europeană, cu Moscova la capătul firelor, ia o anumită rezonanţă, oraşul Tiraspol este desemnat ca fiind oraşul cel mai de succes din CSI şi EvrAzEs.
OSCE şi Republica Moldova(prin vocea vicepremierului moldovean Eugen Carpov) au dat de înţeles că sunt satisfăcute în principiu de rezultate de la Viena şi că există un motiv întemeiat să se treacă la o npuă etapă, cea de dezbatere a statutului regiunii transnistrene în cadrul statului moldav. În iunie, la Moscova, negocierile neoficiale în dosarul transnistrean se arată a fi promiţătoare dacă este să dăm crezare ecourilor publice strecurate mentalului colectiv din Estul Europei.
Mutilarea spirituală, mentală, manipularea psihosomatică, care se produce în regiunea transnistreană, în spiritul velicorusismului, nu mai reprezintă un secret. Este adevărat că Republicii Moldova ca stat în tranziţie posedă vulnerabilitate, iar frontiera neoimperială rusă agresiv exploatată de laboratoarele fostei metropole impune un grad de teamă. În dauna unor politici bine asamblate şi exprimate în raport cu fosta metropolă, Chişinăul nu şi-a foormulat o politică euroatlantică aferentă intereselor strategice, pedalând pe o vulnerabilă „neutralitate” şi reaşezarea într-un teritoiru periferic, gri, tampon. Dar trebuie spus că, şi-n actualitate, percepţia unui conflict care se sfârşeşte numai odată cu aşezarea picioruliui învingătorului pe pământul celui învins rămâne nemodificată.
