Una dintre problemele fundamentale, ale României actuale, este „traiul bun”, trâmbiţat de toate guvernele postdecembriste. Puţină lume ştie că “a trăi bine” este o distincţie aristotelică, iar celebrul filozof credea că putem atinge acest deziderat, doar înlocuindu-ne rudele cu prietenii. Din punct de vedere politic aceasta înseamnă a înlocui relaţiile personale, relaţiile bazate pe rudenie, pe nepotism, pe obişnuinţă, cu nişte relaţii care nu au decât un simplu conţinut oficial.Ne aflăm la periferia Uniunii Europene, în care dorim să ne integrăm. Însă, din această integrare nu trebuie făcut un scop în sine. Un scop în sine trebuie făcut din instaurarea traiului bun, prin această integrare, adică o aliniere nu doar la nivel de preţuri, ci şi de venituri.
Datoria politicului este aceea de a intermedia între societatea pe care o reprezintă şi organismele internaţionale – constituite într-o forţă coercitivă – care încearcă să fixeze un sistem economic şi administrativ menit să le avantajeze.
Sunt de părere că o politică economică reală, menită a instaura “traiul bun”, este rezultatul producţiei de mărfuri, susţinută de industrie şi agricultură.
La nivel teoretic, strategia Uniunii Europene exprimată prin Consiliul European de la Lisabona, din martie 2000, vizează transformarea Uniunii în cea mai competitivă şi dinamică economie din lume capabilă la o creştere economică durabilă cu locuri de muncă mai multe şi mai bune, şi coieziune socială. Acest deziderat se regăseşte în Programul de Guvernare pe 2005-2008 al guvernului Tăriceanu, al cărui „obiectiv strategic era creşterea competitivităţii şi performanţelor industriei româneşti în context european şi mondial”, promiţând că „Politica industrială a României va fi elaborată ţinând seama de interesul naţional, în beneficiul public şi în respect pentru siguranţa cetăţeanului.” Şi guvernul Boc s-a preocupat de industria autohtonă, iar premierul a venit cu „un proiect extrem de important reprezentat de reabilitarea termică a blocurilor, proiect care are cel puţin două avantaje majore: economie la factura plătită de cetăţean, iar pe de altă parte, este vorba despre locuri de muncă şi comenzi pentru industria autohtonă.” (Citat din Alocuţiunea Primului-Ministru Emil Boc la dezbaterea din Camera Deputaţilor cu tema „Programul şi măsurile Guvernului de combatere a crizei economice”) Despre industria grea, nimic. Faptul că industria autohtonă a fost redusă – potrivit premierului – la producerea poliesterului expandat precum şi a diblurilor şi cuielor necesare aplicării acestuia pe faţadele blocurilor, este elocvent în ceea ce priveşte interesul guvernelor postdecembriste vizavi de o politică economică sănătoasă.
Am constatat cu toţii că, după 1989, economia românească s-a degradat sistemetic şi metodic. Agricultura şi industria au fost decimate, fără a se pune mai nimic în loc. Locurile de muncă s-au împuţinat, iar „investitorii străini” n-au fost şi nu sunt preocupaţi de standardele europene ale nivelului de trai, ci de sporirea profiturilor, bazată în mare măsură pe facilităţile oferite de către statul român şi de o forţă de muncă relativ bine calificată, plătită cu mult sub media europeană. Această situaţie nu a făcut decât să transforme majoritatea covârşitoare a cetăţenilor, “în slugi pe ograda lor”, iar România trăieşte, în prezent, pe datorie, consumând mai mult decât produce.
De ce s-a ajuns aici? Distrugerea economiei româneşti se explică prin două aspecte: unul de ordin politic, iar celălalt de natură sociologică.
Pe de o parte, interesele Uniunii Europene – uniune constituită pe baze economice – au înlăturat industria românească, a cărei vină a fost aceea de a se dovedi competitivă. Pentru exemplificare, cazul uzinei Fortpres din cadrul Combinatului de Utilaj Greu – Cluj, este elocvent. La data scindarii combinatului, uzina era în măsură a satisface cele mai exigente cerinţe ale partenerilor de pe piaţa internă şi externă, întrucât utilajele sale corespundeau nivelului de calitate cerut de ISO 9001, adică a Organizaţia Internaţionala pentru Standardizare.
Pe de altă parte, sociologia, stabileşte o tipologie a societăţilor umane clasificate în societăţi preindustriale, industriale şi post-industriale. Potrivit sociologului francez Henri Mendras, societatea post-industrială – caz specific, la nivel teoretic, României actuale – are ca principală caracteristică, trecerea de la economia de bunuri la cea furnizoare de servicii. Prin perspectiva acestei tipologii, în 1989, România depăşise faza preindustrială, fiind o ţară cu o industrie mediu dezvoltată aflată într-o etapă de tranziţie spre societatea industrială. Cu toate sofismele comise pe această temă, România avea o gândire strategică, prin care industria fusese implementată în toate zonele ţării, în funcţie de sporul demografic al populaţiei şi de interesele economice. Această etapă era o dezvoltare „pe orizontală” a industriei, urmând extinderea ei, pe „verticală”, adică restructurarea pe baza competitivităţii, eficienţei şi eficacităţii. „Revoluţia” din 1989 a adus o degringoladă econmică fără precedent, considerată drept o adaptare la economia de piaţă, menită să aducă ţara în faza societăţi post-industriale, fără a definitiva societatea industrială. Rezultatele acestei erori – a saltului peste o etapă firească de dezvoltare – le constatăm şi le simţim, din plin, astăzi. Din păcate, lipsa oricărei strategii pe termen mediu şi lung, precum şi eliminarea fazei societăţii industriale – care urma ca o înlănţuire firească a evoluţiei – a condus la situaţia economică precară de astăzi, în care ceea ce a mai rămas din industria românească s-a transformat într-un apendice ale celei europene. Carenţele grave de management manifestate la cel mai înalt nivel, au stimulat jaful din economia românească, încurajat şi motivat de cel dintâi premier democrat al României – Petre Roman – care, în ianuarie 1990, lansează conceptul de retehnologizare. Făcând referire la obiectivele industriale din perioada comunistă, el le cataloghează drept „fiare noi cu valoare de fiare vechi”, afirmaţie ce s-a transformat în sintagma care etichetează industria drept un „morman de fiare vechi”. În acest fel, s-a deschis calea privatizărilor păguboase, prezentate opiniei publice drept inegalabile succese pe calea integrării în structurile euro-atlantice. De mai bine de 20 de ani ni s-a inoculat ideea că „statul este cel mai prost manager”. Această sintagmă se referă doar la statul român! Celorlalte state nu li se aplică aceeaşi etichetă. Statul francez, german, austriac sau chiar elen se dovedesc a fi „buni manageri” în administrarea comunicaţiilor, sistemului bancar şi a resurselor naturale ale României!
Referindu-se la aceste aspecte, Octavian Paler considera că „este posibil să asistăm la finele naţiunii române”. Lucru perfect adevărat, pentru că prin prisma filozofiei politice, orice stat care nu pune accentul pe valorile naţionale îşi periclitează existenţa în istorie.
Din păcate, cei care ne guvernează, se dovedesc a fi – fără excepţie – de formaţie „botanişti”, pentru că pun „botul” la indicaţiile preţioase venite de la forurile internaţionale, în detrimentul interesului naţional.
În concluzie, redresarea economică impune reindustrializarea ţării şi refacerea agriculturii. Pentru a atinge aceste obiective, este necesar un Plan Naţional de dezvoltarea a României, centrat pe potenţialul tării şi pe interesul cetăţenesc, cu continuitate în toate guvernările, indiferent de culoarea politică.
