Aşadar, un angajat va lucra 4 ore, pentru care va primi un salariu diminuat cu 40%, după care, restul de 4 ore rămase dintr-o “normă întreagă” va fi lucrat de un alt angajat, care îi va lua locul primului. Aritmetica de grădiniţă arată că dacă pentru 8 mere se plătesc10 lei, pentru jumătate – adică pentru 4 mere – se vor plăti doar 5 lei, şi nicidecum 6.
Pe mine, o astfel de “măsură” propusă de patronate, mă face să mă îndoiesc de profesionalismul reprezentanţilor acestora. Se vede treaba că habar nu au că o activitate implică timp de pregătire, activitatea propriu-zisă şi timp de încheiere a activităţii. Care ar fi randamentul, în condiţiile în care pentru o normă întreaga de muncă trebuie să aloci un timp dublu de pregătire, respectiv de încheiere a muncii?
Hai să presupunem – prin reducerea la absurd – că “soluţia” e bună şi că o vom aplica. În acest caz, înseamnă că plata salarială de sută la sută pentru cele 8 ore de muncă va fi de 120%. Măsura vrea să se adreseze, în primul rând, bugetarilor, ei fiind cei vizaţi de marile concedieri. Să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să presupunem că un medic este într-o operaţie sau asistă o naştere. La expirarea timpului său de muncă, va trebui să predea ştafeta următorului angajat. Ce face, între timp, pacientul sau pacienta? Cel mai plauzibil răspuns este următorul: “Cum i-o fi norocul” sau “Dumnezeu cu mila!”. Pe de altă parte, un pompier care îşi sfârşeste tura de 4 ore, tocmai în momentul în care se află, în plină acţiune, la locul unui incendiu, va fi nevoit să închidă apa, să strângă furtunele să-şi ia autospeciala şi să se reîntoarcă la unitate. În acelaşi fel va proceda şi poliţistul sau jandarmul. Chiar aşa: cum ar fi dacă în toiul unei puternice manifestaţii de protest desfăşurată în faţa palatului Cotroceni, cei chemaţi să asigure ordinea şi securitatea preşedintelui ar părăsi dispozitivul, pentru simplul motiv că li s-a sfârşit programul de lucru?
Imaginea agitată, transpirată şi parcă transcedentală a domnul Dan Matei Agaton, fervent apărător şi susţinător a această măsura a patronatelor – gata gata să strige “Evrica!”, precum Arhimede – m-a dus cu gândul la “guşaţii” lui Eminescu şi la faptul că “prostaticele nări / Şi le umflă orişicine în savante adunări”.
Invit capetele luminate ale patronatelor să-şi ajusteze veniturile la nivelul celor ale unor oameni de rând, iar apoi să şi le reducă cu 40% şi să încerce să supravieţuiască în România epocii băsesciene!
Nu-mi rămâne decât să-i dau dreptate lui Ion Creangă, care, în “Prostia omenească”, spunea: “Bre! mulţi proşti am văzut eu în viaţa mea, dar ca voi n-am mai văzut. Mă… duc în lumea toată! Şi de-oiu găsi mai proşti decât voi, m-oiu mai întoarce acasă, iar de nu, ba.”
Din păcate, eu nu am unde să plec. Şi nici nu vreau! În ciuda guvernanţilor, rămân aici!
