De Cornel Jurju, istoric, Clubul Monarhiștilor Clujeni
Presa de can-can preocupată de “ventuzarea” unui public cât mai numeros, cade adesea în păcatul expresiilor tari. Anual avem parte “nunta anului”, de “căsătoria deceniului” şi poate chiar a secolului. Privind retrospectiv şi cu atenţie la urmări, putem spune că România a avut cu adevărat un “mariaj al secolului”, acela dintre Ferdinand de Hohenzollern şi Maria de Edinburgh.
Cei doi se căsătoresc la 10 ianuarie 1893, în vechiul castel de la Sigmaringen, Germania. Este o căsătorie în tonul epocii. Contează mai ales raţiunile de stat şi dinastice. Pentru România şi tânăra sa dinastie, evenimentul reprezintă un succes de răsunet. Principesa Maria are numai 17 ani, dar este nepoata vestitei Regine Victoria a Angliei şi asta într-o vreme în care Imperiul Britanic este principala putere a lumii.
Ferdinand, un tânar inteligent, erudit şi timid pe măsura. Maria, frumoasă, pasională, energică. Două temperamente diferite şi o viaţă de familie cu suişuri şi coborâşuri, însă dăruită de Dumnezeu cu şase copii. Şi mai este ceva, cu adevărat fundamental… O familie care a fost călăuzită pe parcursul întregii sale existenţe de grija datoriei faţă de ţară. Pentru iubita lor Românie cei doi au suferit, au plâns, au fost dispuşi la multe sacrificii.
Să ne amintim. Ferdinand şi Maria urcă pe tronul României în toamna lui 1914. Vremurile sunt grele. Europa este incendiată la prorpiu de cele două tabere care se confruntă în războiul mondial. Fiecare recurge la presiuni pentru a-şi asocia sprijinul României. Ferdinand trebuie să aleagă şi nu-i deloc simplu. Decide în august 1916 să intre în război împotriva Austro-Ungariei şi implicit a Germaniei, ţara natală. Pentru România, în pofida bătăliilor eroice din 1917 care impresionează Europa, războiul merge prost. Rusia iese din război, anglo-francezii nu intreprind nimic pe frontul balcanic, iar armata română rămâne singură în faţa unui duşman copleşitor. Guvernul român încheie armistiţiu şi apoi pacea de la Bucureşti. Ferdinand se dovedeşte din nou decisiv. Refuză să ratifice tratatul cu toate că este ameninţat în fel şi chip, inclusiv cu detronarea. Când se vor discuta condiţiile păcii, rezistenţa Suveranului se va dovedi hotărâtoare. Va deveni temeiul juridic pe care reprezentanţii României îl vor folosi pentru a obţine recunoaştera Marii Uniri. Regele nu va rămâne dator nici armatei Sale de ţărani. Sacrificiul uriaş trebuia răsplătit. Le promite ţăranilor români împroprietărirea, iar cuvântul se respectă.
Cât despre Regina Maria … Ea devine personalitatea simbol a României în vremea primului război mondial. Mai întâi are un excelent instinct. Crede că românii îşi pot pot materializa visul unirii numai alături de franco-britanici. Este convinsă că Anglia nu poate fi înfrântă. Apoi, când României îi este greu, fiind ameninţată cu însăşi dispariţia (1916-1918), Regina „etalează” o extraordinară tărie. Apare pe aliniamentul frontului, distribuie alimente prin înfometatele oraşe şi sate ale Moldovei, este nelipsită de lângă patul răniţilor. Iar atunci când decidenţii politici şi militari sunt în genunchi, când se pregătesc să capituleze, Regina pledează pentru continuarea luptei. Generalului Averescu, care vine să o lămurească de inevitabilul umilitoarei păci, Regina îi dă următoarea replică: „Nu mă poţi înţelege, generale. Eu sunt englezoaică, şi englezii nu obişnuiesc să piardă”.
Frumoasă şi inspirată, devotată şi consecventă: portretul Reginei Maria atunci când tunurile amuţesc. Se găseşte cu adevărat în culmea gloriei. Este respectată şi admirată peste tot în lume. Un piedestal pe care Regina îl va transforma într-o tribună a interesului românesc. Ajunsă la Conferinţa de Pace de la Paris, unde Brătianu este nevoit să soarbă din paharul umilinţei, fermecătoarea Regină a României va metamorfoza răutatea lui Clemenceau în bunăvoinţă iar aparentul dezinteres britanic în sprijin pentru cauza românească.
Zilele acesta se împlinesc 121 de ani de când Ferdinand şi Maria şi-au unit destinele, punându-le în slujba României. S-ar cuveni să ne limpezim mintea şi să le fim recunoscători. După cum pilda lor de devotament pentru patrie şi popor ar trebui valorizată într-o oportunitate de reflecţie asupra tipului de personalitate publică pe care instituţia monarhiei constituţionale l-a oferit României.
