Nu vizita la rudele pe care nu le văzusem de mult timp era generatoarea de bucurie, ci drumul până la destinaţie. Febra pregătirilor, era urmată de înfrigurata aşteptare a trenului pe peron. Din rumoarea mulţimii de călători, se desprindeau “ştiri” care de care mai importante: “Trenul se formează în triaj”, “Vom avea loc cu toţii!”, “Plecarea va fi la ora fixată” etc. Apoi, şuieratul şi pufăitul locomotivei, care acoperea vacarmul mulţimii, anunţa sositea trenului. Clipele rămase pănă la plecare se scurgeau chinuitor de încet. În sfârşit, trenul pornea. Abia treceam de podul de la Herbac, că mă şi apuca foamea. Pe măsuţa din compartiment, ai mei întindeau masa. În gara Dej, satisfăcut de călătorie, beam de fiecare dată un sirop de căpşuni, cu sifon şi îmi agasam părinţii, cu nerăbdarea mea: “Cănd ne întoarcem acasă?”
