Paşii îngheţaţi în iarnă înaintau grăbiţi spre casa uitată de vremi. Călătorul robit de drum îşi ridică rar privirea spre locul unde înainte vreme a locuit cel care a fost Iuliu Maniu. Lipsesc semnele care să ne îndrume, totul pare încremenit şi uitat, ferestrele, altădată larg deschise spre soare, par azi zdrobite de liniştea rece a nepăsării. O măsuţă, un dulap, o scară interioară şi câteva tablouri alcătuiesc spaţiul nobil al unui trecut. Stinghera capelă din interiorul casei stă mărturie că aici, odată, a locuit un om politic care şi-a întemeiat efortul pe încrederea sa totală în Providenţă. Suntem verticali atâta timp cât ţinem privirea îndreptată spre cer. Romanii când au coborât zeii din demnitatea lor, făcându-se pe sine zei, au început să piardă şi nimic nu i-a mai putut salva. S-au menţinut cei care pe bolta cerească au zărit un semn nou şi, crezând în el, s-au îmbrăcat într-o haină nouă. În jurul credinţei mântuitoare s-a cimentat temelia unei noi civilizaţii, civilizaţia creştin-europeană.
La Bădăcin, acasă la Iuliu Maniu, în dezordinea şi părăsirea care domneau acolo, am trăit sentimentul dureros al trădării şi mă întrebam de ce noi nu putem să-i cinstim pe mai marii noştri, să le păstrăm vie amintirea, de ce n-am transformat locul în care s-a născut şi a trăit inegalabilul om politic într-un loc de pelerinaj, unde din când în cînd să revenim pentru a ne aduce aminte, pentru a găsi curajul de a merge mai departe.
Părintele satului, Cristian Borz, a fost ghidul nostru, ne-a însoţit cu răbdare la morminte, în interiorul casei şi în capelă, locul de refugiu şi rugăciune al lui Iuliu Maniu, dar şi al greco-catolicilor, care, după revoluţie, vreme de şapte ani, au trăit aici întâlnirea lor cu Dumnezeu celebrând Sfânta Liturghie. Şi tot vreme de şapte ani părintele s-a străduit să înţeleagă, s-adune documente, reconstituind treptat faptele şi intenţiile marelui om.
Crezând în capacitatea nativă a poporului român, Iuliu Maniu a considerat imperios necesară construirea de şcoli. În sat funcţionează şi astăzi şcoala întemeiată de el. Urma să construiască şi o biserică, dar vremurile nemaifiind prielnice, locul sfinţit a aşteptat cu răbdare mulţi ani pînă azi, când turla bisericii se îndreaptă zveltă spre Cer.
Iuliu Maniu este marele nostru reper, viaţa lui încununată prin martiraj a fost o viaţă dedicată unui ideal, construirea unei Românii civilizate şi democratice. Mereu atent la amănunte, la lucruri aparent banale, şi-a orientat efortul spre construcţii solide, dispreţuind bravada şi demagogia. Credinţa lui în destinul poporului român, în frumuseţea sufletului său, nepătat de plăgile istoriei, i-a dat forţa să lupte, să aşeze ţara noastră pe principii solide, perene, care străbat timpurile.
Eroii, martirii şi oamenii de geniu, sunt marile semne prin care Dumnezeu se manifesta în istorie, iar dacă noi ignorăm asemenea semne ne transformăm încet dintr-un popor cu un destin de împlinit într-o gloată niciodată sigură de pămîntul pe care calcă. Mai marii noştri sunt ca stele care strălucesc deasupra României arătând timpului istoric pe unde să curgă.
Calea spre viitor începe în trecut, nu putem înainta decît trecând prin infernul comunist şi decupându-l din istorie să ne întoarcem în timpul istoric, nu neapărat perfect, când poporul român îşi făcea un loc în lume, condus de rege, pentru că „regele este capul întors spre cer al unui popor întreg”, spune Gabriel Liiceanu.
Să ne întoarcem, să înţelegem, să iertăm şi să prindem aripi, să renaştem din propria suferinţă, să recunoaştem greşelile, neputinţele. Să ne privim în ochi fără frică şi, asemeni germanilor, după al doilea război mondial, să avem încredere, că timpul nostru abia începe. Să construim temeinic, pentru că avem un sol fertil, îngrăşat cu spiritul şi lacrima martirilor, ei au coborât adânc în fiinţa noastră şi au văzut strălucirea din privirea îndumnezeită a neamului românesc.
