Crăciunul s-a sarbătorit pentru prima oară în Roma, în preajma anului 337, după afirmaţile Papei Iuliu. Obiceiul s-a răspândit în Siria, la Costantinopol şi în scurt timp s-a extins în întreaga lume, printre ţările creştine.Obiceiuri care trebuiau respectate cu orice preţ existau şi atunci. Astfel, în ajunul Crăciunului nimeni nu avea voie să muncească în păduri, pe păşuni, ci doar în preajma gospodăriei pentru a asigura cele trebuincioase casei. Nu se cerea, dar nici nu se dădeau împrumuturi. Femeilor le era interzis să coasă, să ţeasă sau să spele vasele, pentru că acest lucru aducea ghinion. Rufele spălate şi puse la uscat în ajunul Naşterii Domnului, erau renumite ca “vestitoare” de boli. Chiar şi felul în care dormeau animalele avea o anumită semnificaţie. Dacă acestea se odihneau pe partea stângă, iarna urma să fie lungă şi geroasă. Pentru a nu avea “noroc” de soţii urâte, băieţii tinerii nu aveau voie să consume în ajun mâncăruri unsuroase. Fetele, în schimb, erau puţin mai norocose: dacă se uitau în fântână în timp ce băteau clopotele, puteau să desluşească printre undele apei chipul viitorului soţ. Cocoşul care cânta în amiaza mare în timpul postului, prevestea moartea unui membru al familiei. Dacă persoana “vizată” trecea în lumea cealaltă de Crăciun, era considerată norocoasă, întrucât i se iertau toate păcatele.Masa festivă trebuia să conţină obligatoriu carne de porc prăjită, curcan copt la cuptor şi cozonac cu nuci, pentru a fi completă. Bradul se împodobea cu fructe, prăjituri, dulciuri şi lumânări. La început, Iisus aducea cadourile şi nu Moş Crăciun.
