Arheologii clujeni au descoperit, în interiorul bisericii medievale din Feleacu, o serie de morminte despre care cred că ar putea să aparțină celor patru arhiepiscopi care au fost instalați și au păstorit în Transilvania sub protecția voievodului Moldovei, Ștefan cel Mare. Săpăturile în biserica din Feleacu au avut loc cu prilejul lucrărilor de restaurare a lăcașului de cult.Proiectul arheologic este realizat de Academia Română, Universitatea Babeș-Bolyai, Muzeul Național de Istorie al Transilvaniei din Cluj și Asociația Hieronymus din Brașov. Descoperirile arheologice se numără printre cele mai importante realizate în ultimii ani în Transilvania.
Istoricul clujean Alexandru Șimon spune că, în interiorul bisericii, au fost descoperite în total 19 morminte. O parte a acestora provine dintr-un cimitir anterior, peste care a fost ridicată biserica. Patru dintre morminte sunt deosebite. Ele au fost acoperite cu un strat de cărămidă. Istoricii spun că decedații care au fost îngropați acolo au fost înmormântați după rânduiala specifică celor din cinul călugăresc, cu craniul pe o cărămidă. În palme, le-au fost puse monede de argint care datează dn perioada 1488 – 1538, când documentele atestă funcționarea episcopiei din Feleacu. De asemenea, potrivit tradiției bizantine, ierarhii au fost înmormântați cu capul spre Apus, spre deosebire de creștinii obișnuiți, care sunt înmormântați cu capul spre Răsărit. Motivul acestui obicei ține de credința potrivit căreia, la Judecată de Apoi, când toți cei decedați vor fi înviați, ierarhii trebuie să se ridice cu fața către poporul pe care l-au păstorit. Un alt motiv pentru care istoricii cred că mormintele ar putea aparține celor patru ierarhi este coincidența dintre numărul de morminte și numărul de arhiepiscopi. Istoricul Alexandru Șimon a declarat că vor urma o serie de teste ADN, care vor aduce noi detalii, inclusiv apartenența etnică a celor îngropați în interiorul bisericii. În tradiția creștină, înmormântarea în interiorul bisericii este considerată drept o mare cinste acordată defunctului.
Feleacu, sat militar din secolul XII
Însă și celelalte morminte sunt importante. Monedele descoperite în interiorul lor certifică faptul că satul Feleacu exista încă în secolul XII. Deci cu o sută de ani înaintea decretului regal din 1367, prin care locuitorii au fost mutați de pe actualul amplasament al satului mai spre vale, pentru a păzi drumul regal. Acesta urma traseul vechiului drum roman, care înconjoară Dealul Feleacului, în loc să îl traverseze, așa cum face șoseaua europeană dintre Turda și Cluj-Napoca. Drumul regal trece prin actualele grădini ale sătenilor. Există trei straturi de îngropare, pe o grosime de 160 de centimetri. Felecanii au revenit pe actualul amplasament satului abia în secolul al XVIII-lea. Istoricul Alexandru Șimon crede că poziția excentrică a bisericii, precum și rosturile militare ale locuitorilor din Feleacu, indică faptul că în zonă exista și o fortificație, pe care arheologii speră să o poată identifica cu ocazia săpăturilor care vor avea loc la vară în exteriorul bisericii.
Documentele istorice, independent de sursele arheologice, atestă faptul că, în ultima parte a domniei lui Ștefan cel Mare, biserica ortodoxă din Transilvania a fost pusă sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe din Moldova. Actele vremii îl atestă, în anul 1486, la Râmeți, pe arhiepiscopul Gheorghe, iar din anul 1488, pe arhiepiscopul Daniil din Feleacu. Ultimul arhiepiscop din Feleacu a fost atestat în anul 1538. Apoi, după ce Biserica Ortodoxă din Transilvania a revenit sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe din Valahia, scaunul de arhiereu a fost transferat mai spre sudul Transilvaniei, în Geoagiu. În locul reședinței episcopale a fost creată o mănăstire de călugări, iar mai spre deal, o mănăstire de călugărițe. În timp, mănăstirea de călugărițe a fost desființată, iar călugării s-au mutat în locul lor. În secolul al XVIII-lea, și această mănăstire a fost desființată de către autoritățile habsburgice. Tot în acea perioadă, biserica în stil gotic din Feleacu a devenit biserica parohială greco-catolică, până în anul 1948, când autoritățile comuniste au interzis Biserica Română Unită cu Roma, iar lăcașul de cult a redevenit ortodox.
