La români, o primă atestare documentară a numelui ar fi cea din 1247, în Diploma Cavalerilor Ioaniţi, care vorbeşte de un conducător pe nume Ioan, cneaz al unei formaţiuni de prin nordul Olteniei. Variantele româneşti ale numelui sunt nenumărate. Alături de cele două principale – Ion, cea populară, şi Ioan, cea cultă- există Ioanete, Ioncea, Ioncel, Ivancea, Ivaşcu, Iova, Itu, Ianache, Enache, Iancu, Ene, Encea, Oancea, Oncică, Oniciu, Ioanid, Ioanichie, Ioniţoiu, Ioaniţoaia. La acestea se adaugă nume de familie care-l conţin pe Ion, produse de influenţa greacă Caragiani, Caragiale, Caraion, Carianopol, Papaiani, Mavroiani, precum şi variantele datorate înrâuririi apusene: Jana, Janina, Gianina, Giani, Geanu, Gioni.
Cu privire la proporția în care numele Ion predomină la români, filologul Ion Aurel Candrea susținea că numele Ion l-ar purta aproximativ 70% dintre români, dar alt lingvist, Alexandru Graur, găseşte exagerată estimarea. Conform statisticilor de evidență a populației, astăzi aproape două milioane de români poartă nume de Ion sau derivate ale acestuia.
Mitologia
În mitologia greacă, Ion a fost fiul legendar al lui Apollo şi al Creusei, o altă personalitate din mitologia greacă, şi a domnit peste pămînturile care i-au păstrat numele: Ionia şi, de la acestea, Insulele Ionice şi Marea Ionică, în vestul Greciei. Acesta ar fi fost abandonat de Creusa într-un coș, dar Hermes l-a găsit și la dus laDelphi, unde l-a crescut.
Victor Kernbach menţionează şi o divinitate folclorică a mitologiei româneşti, pe Ion Sîntion, frate de cruce al lui Crăciun, arcaş şi eliberator al divinităţii supreme. Nicolae Densuşianu îl punea în legătură cu zeul Ianus, cel cu două feţe. În creştinismul popular românesc, lui Ion Sîntion i s-a substituit, tîrziu, figura Sfîntului Ioan Botezătorul, deşi nu au nimic comun.
Semne și obiceiuri
Credinţa spune că minunea cea mai de seamă petrecută după ce Sfântul Ioan l-a botezat pe Mântuitor a fost aceea că s-a sfărâmat contractul prin care Adam îşi vânduse Diavolului sufletul său şi pe al urmaşilor săi.
În Bucovina, se spune că de Sînt-Ion se „botează gerul”, adică începe să se moaie, şi vremea se îmbună. Tot în acea zonă, se socoteşte că Sf. Ioan Botezătorul este patronul pruncilor, care-i păzeşte de nenorociri. În Ardeal, se zice că dac-a venit Sân-Nicoară pe cal alb, pleacă Sînt-Ion pe cal negru, adică se „înfrânge” iarna, se duce. În Muntenia, era datina de a se boteza de Sânt-Ion, cu agheasmă, şi viile, grădinile, vitele şi ogoarele. Tot aici, Simion Florea Marian nota că Sfîntul Ion se serbează mai mult de către femei, fără bărbaţi, fiindcă aceasta ar fi ziua, când se spune că femeia e tot aşa de mare ca şi bărbatul.
O legendă care circulă în toate provinciile româneşti şi care s-a transformat şi în colindă, spune că Sânt-Ion a fost blestemat de maică-sa să se prefacă în fiară de pădure. El s-a transformat în pui de căprioară şi trăit astfel 9 ani şi 9 zile. Apoi, s-a făcut din nou om, a înălţat o mănăstire şi abia după aceea l-a botezat pe Isus Hristos.
În Muntenia mai există și azi obiceiul iordănitorilor, adică un fel de colindători de Sf. Ioan, care îşi încep umbletul încă din seara de Bobotează. Merg prin case, cântă Iordanul, adică ceea ce cîntă şi preotul în ajunul Bobotezei, şi „iordănesc”, adică stropesc pe membrii familiei cu apă sfinţită şi apoi îi ridică în sus de trei ori. Prin unele părţi, acest obicei se mai numeşte şi „vălărit”. Pe Ioni sau pe Ioane, dacă-i prind iordănitorii, îi duc pe sus la gârlă sau la fântână ca să-i „scalde”. În cazuri mai bune, Ion sau Ioana scapă doar cu câteva găleţi de apă turnate în cap. Numai dacă-i cinstesc foarte-foarte bine pe iordănitori reuşesc să rămână neiordăniţi.
