De pr. prof. univ. dr. Ioan M. Bota, Eparhia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Cluj-Gherla
În amintirea biruinței dreptei învățături a Bisericii despre icoane și cultul lor; ”ortodoxos” în limba greacă înseamnă drept credincios, drept mărturisitor a dreptei credințe ortodoxe. Dumineca Ortodoxiei nu este dumineca Bisericii Ortodoxe care nu exista pe la anul 726 când împăratul Leon al III-lea Isaurul decretă distrugerea icoanelor și a statuilor socotite idolatrie.Patriarhul German (715-729) fu înlocuit cu un iconolat Anastase și fiindcă Papa Grigore al III-lea (1731-1734) excomunică pe împărat acesta a răpit patriarhatului Romei episcopiile din Italia sudică, Dalmația și Balcanii. În Siria Sf. Ioan Damaschinul apără puternic cultul icoanelor și scriind predici de apărare. Murind împăratul Leon al III-lea Isaurul lupta contra icoanelor deveni sângeroasă: călugării și preoții iconoduli sunt maltratați, li se taie mâinile, li se scot ochii, episcopii fiind siliți să adere la iconoclasm. Abia sub împărăteasa Irina și patriarhii Paul și Trasiu se convocă al VII-lea Sinod ecumenic de la Niceea -787, în care se restabilește cultul icoanelor. Însă după moartea împărătesei Irina care se restabilește pacea și cultul icoanelor – se reia lupta contra icoanelor, abia sub împăratul Mihail al III-lea și mama sa Teodora, patriarhul Metodie convocă Sinodul din martie 842 când în Catedrala Sf. Sofia se proclamă cultul icoanelor și Dumineca Ortodoxiei recunoscută de Papa Romei și de toți patriarhii Orientului. Este ortodoxia catolică.Cinstirea icoanelor și statuilor nu este călcarea Poruncii I: ”Să nu-ți faci chip cioplit să te închini lui” ci pe cei care sunt reprezentați în ele. Sărut nu hârtia cu chipul mamei, pe mama noastră. În Sf. Scriptură Eșire XXV, 8 Moise a pus la porunca lui Dumnezeu de ambele părți ale sicriului Legii doi Heruvimi, în pustiu șarpele de aramă cei mușcați de șerpi veninoși privindu-l se vindecau. Împăratul Solomon și-a împodobit Templul cu doi Herovimi de aur. În Biserica creștină încă primele secole găsim în catacombe pe Mântuitorul-Păstorul cel Bun cu oița găsită pe umeri. De atunci încoace cinstirea Sfântei Fecioare Maria și a Sfinților.
Poporul român născut creștin catolic pe aceste plaiuri carpatice-dunărene-pontice a acordat o mare cinstire icoanelor, ceea ce ne arată cele peste 1500 de inscripțiile grecești și latine descoperite pe teritoriul țării noastre,existența bisericilor de Sucidava (Celebei, jud. Olt), Porolissum (Moigrad), precum și apariția unor preoți cu viață și învățătură sfântă: Sfântul Ioan Cassian (360-465) născut în Casimcea jud.Constanța călugăr preot, de timpuriu pleacă la Roma și Papa Inocențiu I îi aprobă înființarea celor două mănăstiri Sf. Victor la Marsilia (Franța) una pentru bărbați,alta pentru femei. Dionisie cel Mic (470-545) născut și botezat în Dobrogea, ajunge călugăr la Constantinopol de unde-l aduce la Roma Papa Gelasiu și ajunge abatele mănăstirii “Sfânta Anastasia” și secretarul la 10 Papi ai Romei traducând din greacă în latină un mare număr de canoane și cărți. El a pus bazele calendarului creștin de la Nașterea lui Isus Christos încoace, folosit în toată lumea.
Sfântul Nicetas al Remesianei (340-424) născut lângă Niș,Iugoslavia,a predicat și scris învățătura creștină și alte multe lucrări. De la el ne-a rămas,Te Deum laudamus (Doxologia cea Mare).
Prin secolele IV-VI au sosit peste poporul român slavii din zonele occidentale ale Ucrainei încreștinându-se treptat și asimilându-se cu daco-romanii băștinași, mulți trecând în sudul Dunării. Peste ei pătrund în sudul Dunării bulgarii (sec.VII) care îi ocupă și o parte din Imperiul bizantin cu reședința la Varna. S-au încreștinat sub țarul Boris introducând ritul bizantin-slav și limba vetero-slavă cu alfabetul chirilic. Sub țarul Petru (927-998) s-au rupt de Roma, și au făcut capitala la Ohrida ca mitropolie. Au desființat episcopiile latine de pe malul drept al Dunării înlocuindu-le cu slavone și astfel peste 700 de ani, poporul român s-a folosit obligator în limba slavonă în biserică și cancelariile domnești. Prin Schisma lui Mihail Cerularie (1054) am fost încadrați în Biserica slavonă. Acasă strămoșii noștri se rugau românește, altfel în biserică erau pedepsiți ”taie papa limba”.
Abia în secolul al XIV-lea s-au întemeiat primele state românești, Muntenia în 1324 și Moldova prin Dragoș Vodă în 1345 sub Bogdan Vodă în 1359 scoțând-o de sub protecția Ungariei și asigurându-i independența deplină.Românii ardeleni trăiau în Voievodatul Transilvaniei supus regilor Ungariei.
Încă în 1389 oștirea română sub conducerea domnitorului Mircea-cel-Bătrân (1386-1418) a luptat cu turcii la Kosovo și apoi în alte momente la Rovine, însă după 30 de ani de luptă și victorii recunoscu puterea turcească obligându-se să plătească un haraciu dar lăsat în pace cu vechile rosturi, neamestecându-se turcii în organizarea internă a țării. Așa a procedat și Ștefan-cel-Mare (1457-1504) și a păstrat țara fără amestecul turcilor în treburile interne.
În veacurile următoare peste viața sufletească a românilor a sosit în Ardeal – reforma calvină care a desființat multe învățături creștine voind să facă din poporul român adept al calvinismului, desființându-l, însă preoții și poporul credincios s-a simțit amenințat în ființa sa și o mare parte s-a opus. Cu toate aceste hotărâri ale poporului român din Ardeal de a-și păstra credința străbună, principii calvini au făcut școli calvine pentru tinerii români, au câștigat un mare număr de preoți români care s-au calvinizat mai ales în Hunedoara, Solnoc, Bihor acordându-le privilegii, le-au dat episcopi calvini români: George de Sângeorz cu reședința la Teiuș (1567), Pavel de Turdaș, lângă Orăștie, Mihai de Turdaș, să păstorească pe cei peste o sută de mii de români calvinizați. Au tipărit “Catechismul calvinesc de la Bălgrad“ în 1640.
La anul 1699 s-a încheiat pacea de la Karlovitz prin care turcii au fost alungați în sudul Europei,și împăratul Austriei deveni stăpân și peste Ardeal și Banat și pentru consolidarea stăpânirii publică în 1692 hotărârea prin care românii preoți și credincioși pe rit grec se vor bucura de toate drepturile și privilegiile pe care le au preoții și credincioșii romano-catolici, vor scăpa de Biserica aproape calvinizată. La sfaturile călugărului iezuit Paul Ladislau Barany parohul romano-catolic de Alba-Iulia, mitropolitul Teofil, nobil de Teiuș, convocă în februarie 1697 la Bălgrad (Alba-Iulia) un sinod la care cei 12 protopopi și mulți preoți declară și primesc unirea în credință cu Biserica Romei și printr-o scrisoare înștiințează pe Cardinalul Leopold Kollonich că se unesc cu Roma și îl roagă să fie primiți în Biserica Romei iar împăratul să le acorde drepturile promise. Declarația de unire semnată de Mitropolitul Teofil împreună cu întregul cler și cu multe mii de persoane a fost trimisă la Roma de Cardinalul Ludovic Kollonich și se păstrează și astăzi. Între timp Mitropolitul Teofil moare, se pare otrăvit de calvini și urmașul său Mitropolitul Atanasie Anghel (1691-1713) va duce unirea definitivă pe baza Decretului împăratului din 14 aprilie 1699 în care li se oferea românilor posibilitatea de a se uni cu una din cele patru religii: catolică, luterană, calvină, unitariană – pe care o vor adopta, iar dacă rămân pe mai departe în credința veche, rămân iobagi. Mitropolitul Atanasie Anghel sfințit la București, convocă un sinod la Alba-Iulia în 7 octombrie 1698 când se dădu o Carte de Mărturie (Manifest) prin care se declară unirea cu Biserica cea catolicească a Romei de bunăvoie pentru mântuirea sufletelor și acordarea acelorași drepturi în care trăiesc și preoții și credincioșii romano-catolici, păstrându-se neatinse calendarul, slujirea celor sfinte după rânduielile de până atunci.
Împăratul Leopold dă diploma din 16 februarie 1699 prin care se acordă Bisericii Române Unite aceleași drepturi și privilegii ce le au romano-catolicii.
Guvernul și dieta compusă numai din calvini și luterani se opun întăririi elementului catolic și devin dușmanii unirii: pentru a afirma unirea Mitropolitul Anastasie Anghel convocă un “Sinod Mare” la Alba-Iulia în 4 septembrie cu participarea a 54 de protopopi, 1582 de preoți și câte 3 delegați mireni din fiecare sat care au iscălit. Actul unirii în credința cu Biserica Romei ca și în “Cartea de Mântuire” din 1698, au hotărât ca să fie introdusă limba română în toate slujbele, predicile în românește și astfel ne-am eliberat de toate umilințele străine. Împăratul l-a primit pe Atanasie Anghel episcop al noii Biserici Române Unite și a dat în 19 martie 1701 cea de a doua Diplomă Leopoldină prin care preoții și țăranii se bucurau de aceleași drepturi și privilegii ca cei catolici.
Unirea a devenit o instituție pusă în slujba propriilor nevoi și aspirații ale poporului român.
