www.AutoPieseonline24.ro

Drumul Mareşalului

Autor: Ioan.Ciorca din 12 decembrie 2012, Vizualizari: 3 748

Drumul Mareşalului
Reabilitarea “drumului lui Antonescu”, drum strategic construit pentru a face legătura între Măguri – prin Muntele Rece – şi Valea Ierii, poate pune în valoare potenţialul turistic al zonei. O mână de moţi, din cătunele Bordeşti şi Faţa – cuprinzând bărbaţi lăsaţi la vatră, bătrâni, femei şi copii – la cererea Armatei române au tăiat în versantul vestic al Muntelui Rece, un drum menit a facilita accesul spre zona Clujului. Lucrările la drum au început în 1937 şi s-au finalizat în 1940.
Drumul lui Antonescu, drum strategic destinat facilitării pătrunderii Armatei române spre Gilău-Cluj

Despre construcţia drumului lung de 22 de kilmometri, tăiat în stâncă – drum care încolăceşte în serpentine Muntele Rece – şi despre evenimentele petrecute atunci, prin anii 1937-1945, am aflat de la un localnic, din cătunul Faţa, situat pe “drumul lui Antonescu”. În vârstă de 78 de ani, Gheorghe Dodea îşi aminteşte de acea perioadă, cu o acurateţe deosebită, reînviind cu lux de amănunte scene de viaţă din acele vremuri.
„Aveam vreo cinci ani” – şi-a început bătrânul periplul prin amintiri – “când au început măsurătorile pentru drumul lui Antonescu. Aşa precum povesteau bătrânii – bunicul şi tata care au lucrat la drum – Antonescu se gândise la posibilitatea eliberării Ardealului de Nord şi a decis să deschidă o cale de acces a trupelor române din Valea Ierii, prin Muntele Rece spre Gilău şi Cluj.
Ştiu de la tata că prin ’37, au venit doi ingineri de la Bucureşti şi au făcut măsurători între Valea Râştii şi Valea Ierii. După cum spun bătrânii, pe unul îl chema Vendel iar pe celălalt Brusch. Apoi lucrul la drum a început imediat. Întreaga lucrare a fost realizată manual, de către oameni veniţi de prin satele şi cătunele învecinate: de pe la Feneşel, din Hăşdate, din Bordeşti, din Faţa şi din Valea Ierii. Echipele de muncitori aveau doar târnăcoape, lopeţi, hârleţe şi roabe de lemn. Bucăţile de stâncă menite a consolida versantul au fost transportade pe un fel de tălpici de lemn, trase de caii. Bărbaţii au spart piatra şi au consolidat versantul, femeile au săpat fundaţia cu târnăcoapele, iar copii au bătătorit drumul cu maiul.
Îmi aduc aminte că la vremea aceea au lucrat vreo 40 de echipe, formate fiecare cam din 20 de oameni. Şefii de echipă fuseseră aleşi de către inginerii de şantier, din rândul oamenilor care aveau ceva ştiinţă de carte.
Drumul acesta – a continuat Gheorghe Dodea – e mai deosebit decât celelalte. Fundaţia lui este de piatră dură aşezată în cant şi bătută cu maiul de lemn. Peste acest postament, s-a aşternut un strat de nisip, bătătorit şi el în acelaşi fel. Apoi, s-a aşternut un rând de piatră spartă, adusă de la cariera din munte. Interesant este faptul că piatra fusese spartă manual. Zilnic, 20-30 de oameni lucrau la cariera aflată la «Pozdăru», chemată aşa după porecla omului pe terenul căruia se afla. Sarcina lor era aceea de a mărunţi piatra cu ciocanele. Alte echipe cărau apoi piatra spartă şi o aşterneau pe drum, fiind imediat bătătorită cu maiurile făcute din butuci de lemn strânşi cu cercuri de fier.
Toată lucrarea era supravegheată de un singur inginer, pentru că celălalt s-a întors, probabil, la Bucureşti. Ştiu că venea în fiecare seară şi cerea calul de la tata, ca să inspecteze drumul. Pleca apoi spre culme, spre locul unde se află mănăstirea «la eroi», iar apoi cobora spre Gura Râşti, către uzina electrică. Sus, «la eroi», fusese construit un cuptor mare de pita. Muncitorii de la drum primeau gratuit câte o pită de patru kile. Mai primeau şi slănină, zahăr, făină şi alte alimente. Numeni nu avea bani, aşa că se deschisese un fel de condică în care erau notaţi fiecare cu ce primiseră, iar la plată li se reţinea suma aferentă alimentelor primite. Da’ numa’ alimentele trebuiau plătite, că pita şi slana erau gratis.”
„Şi pentru că lucrul la drum era greu” – a ţinut să precizeze nepoata bătrânului, Gabriela Dodea, în vârstă de 15 ani – „am auzit că nu se lucra zi lumină, ci numai opt sau zece ore.”
„Aşa e” – a încuviinţat bătrânul, trezit brusc din amintiri. Apoi, după o scurtă pauză, menită a reface şirul gândului interupt de intervenţia nepoatei sale, Dodea a continuat: „În 1940, drumul o fost gătat şi o venit chiar Antonescu să-l vadă. Apoi numa’ ce s-o terminat, că în ’44 o şi început războiu’.”

Plutonul fix

Privind în lungul drumului, cufundat în amintiri, bătrânul Dodea şi-a continuat povestirea: „Pe undeva, pe la Săvădisla, în partea ungurească a Ardealului, fusese amplasată o baterie de tunuri, într-un pâlc de sălcii, care controla toată zona. Vai, şi mulţi oamani o omorât… până într-o zi, când o coborât pe drumul lui Antonescu ruşii cu «katiuşele» şi-apoi praf i-o făcut.
Prin toamna lui ’44, o venit un pluton de unguri, cu căruţe rechiziţionate de la Gilău, pline cu muniţie, ca să distrugă uzina electrică aflată la doi kilometri de Gura Râşti. Aicea, în cătunu’ nost’ i-o aşteptat «plutonu’ fix», alcătuit din bătrâni, femei şi chiar copii. Bărbaţii în putere erau duşi pe front. Plutonul fix – organizat de un ofiţer din Măguri, pe nume Vasile Dârdea – o reuşit să-i oprească, să ieie prizonieri şi să-i pună pe fugă. Când ungurii care s-or predat or văzut că au fost prinşi de bătrâni, femei şi copii, şi-or muşcat degetele de ciudă.
În urmă or vinit ai noştri şi cam o lună de zile s-or tăt bătut, până or reuşit să treacă cătră Gilău, Floreşti şi Cluj.”

La răscruce de drumuri şi de vânturi
Drumul Mareşalului
„Apăi” – a spus bătrânul Dodea – „pe culme, «la eroi», au fost adunaţi şi îngropaţi morţii. Încă şi în primăvara lui ’45, localnici culegeau morţii de prin împrejurimi. Datorită luptelor purtate, nimeni n-o avut timp să-i îngroape aşa precum se cere. Gropile erau puţin adânci, iar ploile şi zăpezile din toamna, iarna şi primăvara lui ’44-’45, l-au descoperit, în parte. Se vedeau mantalele şi îi cunoşteam care sunt ai noştri. I-am dus «la eroi» şi i-am îngropat acolo.”
Drumul Mareşalului
Pe un platou situat pe culmea muntelui, la o altitudine de 940 de metri, se află locul cunoscut în partea locului drept «la eroi». Aici îşi dorm somnul de veci, cei care au căzut, «pe drumul lui Antonescu», în luptele de eliberare a Ardealului de Nord, în toamna anului 1944. O cruce mare, din lemn sculptat de dibăcia meşterilor cioplitori din Muntele Rece, le veghează odihna. Aşezată la răscruce de drumuri şi de vânturi, ea domină versanţii Muntelui Rece, privind spre cele patru puncte cardinale, înspre Măguri-Răcătău şi către Valea Ierii.
O capelă de lemn mâncată de cari şi înnegrită de vreme, fusese multă vreme loc de reculegere şi rugăciune, pentru călătorul venit să aducă un omagiu eroilor neamului. Locul vechiului lăcaş, a fost luat de către o construcţie nouă, ridicată după 1990, construcţie care adăposteşte Mănăstirea cu hramul „Înălţarea Domnului”. Prima sfântă Liturghie s-a ţinut în biserica noului edificiu, pe 8 mai 1995, spre slava lui Dumnezeu şi întru pomenirea Eroilor Neamului.
Drumul Mareşalului

Un drum uitat de autorităţi

„De când a fost finalizat – adică din 1940 – la drumul ăsta nu s-o mai făcut nimic” – a spus cu supărare în glas, bătrânul Dodea. „Apa de pe versanţi era drenată de canale care străbăteau drumul, acoperite cu podeţe trainice, din lemn de stejar. Acum au dispărut şi podeţele, iar apa taie drumul pe unde vrea. Cam prin anul 2000 administraţia locală” – e vorba de cea din Măguri-Răcătău – „a adus tuburi de beton să înlocuiască vechile podeţe. Însă, pentru că «drumul lui Antonescu» a fost scos din categoria drumurilor comunale şi trecut la cele judeţene, administraţia şi-a luat tuburile şi n-a mai făcut nimic. La drumul ăsta, nimeni n-o mai lucrat din vremea lui Antonescu… şi-i păcat…”dle templates freefilm online


Categoria: Reportaj

Ati intrat ca userul nelogat. Va rugam sa intrat in cont-ul d-voastra.
Va recomandam sa va inregistrati daca nu aveti cont.


Reclama

Reclama